1 Martie, Ziua internaţională a protecţiei civile

Prima atestare istorică a Organizaţiei Internaţionale a Apărării Civile este datată în 1931, anul în care generalul medic francez Georges Saint-Paul a înfiinţat la Paris fundaţia „Asociaţia Leii din Geneva” (Lieux de Geneva Association) sau „Geneva Zones” (Geneva fiind sediul Crucii Roşii şi sediul Ligii Naţiunilor).
Prin înfiinţarea acestei fundaţii, acesta a vrut sa definească zonele neutre sau oraşele deschise în care unele categorii de populaţie civilă să se poată refugia pe timpul războiului. El s-a gândit, în mod special, la femei, copii, bolnavi şi persoane în vârstă. Ideea fondatorului „Geneva Zones” a fost, de fapt, să creeze în toate ţările zone de siguranţă bine demarcate sau localităţi stabilite pe o bază permanentă şi
recunoscute ca atare, încă din timp de pace, prin înţelegeri bilaterale sau internaţionale.
Acest program a fost prezentat pentru prima dată înainte de anul 1929 de Georges Saint-Paul (îl găsim consemnat într-un jurnal medical, în articole de ziar, precum şi în documentele a numeroase conferinţe).
Mai târziu, în anul 1935, la iniţiativa „Geneva Zones Association”, Parlamentul Francez a
adoptat în unanimitate o rezoluţie, invitând Liga Naţiunilor „să studieze modalităţile de creare în fiecare ţară, în funcţie de înţelegerile ratificate prin Liga Naţiunilor, localităţi, locuri si zone care, în caz de conflicte armate, să fie apărate de toţi combatanţii şi folosite pentru tratative militare…”. Generalul medic Georges Saint-Paul a murit în anul 1937, dar, la rugămintea sa, Asociaţia a fost transferata de la Paris la Geneva şi a devenit Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Populaţiei Civile şi a Construcţiilor Istorice pe Timp de Război sau Conflicte Armate.
Dintre realizările asociaţiei sunt consemnate intervenţiile între beligeranţii din Războiul Civil din Spania (1936) şi din conflictul Chino-Japonez (1937), când a obţinut crearea de zone neutre pentru unele categorii de necombatanţi din Madrid şi Bilbao precum şi din Shanhai şi Nanking.
Cu toate că experienţa a fost foarte limitată, s-a arătat că zonele neutre pot oferi condiţii sigure pentru populaţia civilă.
Deşi în numeroase articole şi la conferinţele internaţionale fondatorii asociaţiei subliniau: „Înainte de începerea războiului, înainte ca ostilităţile să fie declarate, este necesar şi merită să se determine în ce mod li se pot micşora suferinţele multor combatanţi şi populaţiei civile… când razboiul a început, când violenţele lovesc, este prea târziu”, pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial beligeranţii nu au acceptat crearea şi recunoaşterea de zone neutre.
În anul 1947, Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Populaţiei Civile şi a Construcţiilor Istorice pe Timp de Război sau Conflicte Armate publică lucrarea „Războiul modern şi Protecţia Civilă”, un adevărat manifest public. Lucrarea consemnează acţiunile generalului medic Saint-Paul, experienţa acumulată, precum şi prezentarea unei schiţe preliminare a unei Convenţii Internaţionale privind crearea
unei „zone neutre numită Zona Geneva”.
Ideile şi principiile dezvoltate în această lucrare au fost izvorul de inspiraţie pentru schiţarea textului prezentat la Conferinţa Diplomatică de la Geneva din mai-august 1949 şi pentru revizuirea a patru Convenţii „privind protecţia persoanelor civile în timp de război”, adoptate anterior.
Întrucât schiţa Convenţiei „Geneva Zones”, prevăzută cu zone întinse, combinate cu protecţia monumentelor şi chiar a oraşelor istorice şi artistice, permitea să fie folosite ca refugiu atât pentru răniţii şi bolnavii din forţele armate, cât şi pentru unele categorii de civili, cum ar fi femei, copii, bolnavi, invalizi şi persoane în vârstă, Conferinţa Diplomatică a divizat proiectul în două părţi distincte.
În prima parte au fost ratificate „zonele spitalelor si localităţilor” pentru răniţii şi bolnavii din forţele armate protejate de emblema Crucii Roşii, iar în cea de-a doua au fost create „spitale, zone de siguranţă, localităţi organizate şi protejate de efectele războiului pentru răniţi, bolnavi, invalizi, persoane în vârsta, copii sub cincisprezece ani, femei gravide si mamele copiilor sub şapte ani”, protejate de existenţa unui semn constituit din benzi roşii oblice (emblema Zonelor Geneva până în anul 1998).
După trei ani, în anul 1951 s-a încercat din nou implementarea acestor idei: pregătirea si
dezvoltarea, din timp de pace, a locurilor de refugiu pentru populaţia civilă, aceste „zone de siguranţă” pe care beligeranţii să le accepte şi să le respecte în virtutea Dreptului Umanitar, explicat clar în Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949. Pe baza protecţiei furnizate prin Convenţiile de la Geneva, au fost întocmite şi perfectate planuri de evacuare si transfer a populaţiei spre zonele neutre cu diferite municipalităţi din Europa.
La Conferinţa Internaţională din 1954 de la Berlin privind problema protecţiei populaţiei civile în timp de război, s-a pus în dezbare necesitatea creării si recunoaşterii zonelor neutre si a oraşelor deschise.
În analele Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile, această întâlnire devine cunoscută, mai târziu, sub numele de „Prima Conferinţa Mondiala de Apărare Civilă”. Urmând rezoluţiile adoptate de delegaţiile de la Berlin, Asociaţia Internaţională a făcut eforturi pentru a răspândi, în cât mai multe ţări, principiul pregătirii locului de refugiu în colaborare cu instituţiile şi organizaţiile naţionale de apărare sau protecţie civilă.
În iulie 1956, „Buletinul Informativ ale Zonelor Geneva” (Geneva Zones Information Bulletin) a fost redenumit CIVIL DEFENCE (Apărare Civilă). Într-un Editorial al său a previzionat dezvoltarea Asociaţiei: „Reînceperea acţiunii generale prin Organizaţia Zonele Geneva pentru protecţia copiilor, mamelor, bătrânilor si invalizilor în caz de război coincide cu dezvoltarea organelor naţionale de Apărare Civila în diferite ţări…Zonele Geneva continuă eforturile lor în realizarea evacuării necombatanţilor în locuri de refugiu şi zone cunoscute ca „Geneva Zones”, continuă să lucreze la
dezvoltarea planurilor pentru aceste locuri şi să promoveze la nivel internaţional măsurile Apărării Civile, care acţionează ca o clearing house între diferite organe naţionale de Apărare Civilă”.
Acest lucru a avut un ecou deosebit, astfel încât cea de-a doua Conferinţă a Apărării Civile, din anul 1957, desfăşurată la Florenţa, a avut un caracter internaţional. Pe timpul acestei întâlniri, delegaţiile au stabilit, pentru Asociaţia Internaţionala a Zonelor de la Geneva, sarcina de a-şi extinde activităţile sale – de la protecţia omului la cele privind protecţia mediului – şi transformarea sa într-o organizaţie specializată în materie de Protecţie Civilă. Această recomandare a fost realizată un an mai târziu, în 1958,
Asociaţia Internaţională a Zonelor Geneva transformându-se în Organizaţia Internaţională de Apărare Civilă şi obţinând un nou statut, permiţând admiterea ca membri în Organizaţie, a indivizilor, organismelor asociative cum sunt asociaţii, societăţi şi chiar guverne. Scopurile Organizaţiei au fost extinse, continuând să se ocupe cu locurile de refugiu şi zonele de siguranţă, concomitent cu preluarea
responsabilităţilor de coordonator al legăturilor dintre Organizaţie şi diferite structuri naţionale de Apărare Civilă. Au fost realizate şi promovate studii şi cercetări privind domeniile protecţiei civile, s-au facilitat schimburi de experienţă şi s-au făcut eforturi în domeniul prevenirii, pregătirii şi intervenţiei împotriva dezastrelor.
Pe baza noului său statut, Organizaţia a organizat cea de-a treia Conferinţă Mondială a Apărării Civile în mai 1958, la Geneva. Agenda Conferinţei a inclus: radioactivitatea atmosferica, descentralizarea, evacuarea şi adăpostirea populaţiei în timp de război, statutul internaţional al personalului Apărării Civile şi protecţia proprietăţii culturale. Au fost obţinute unele rezultate prin faptul că testele nucleare în atmosferă au fost interzise, adăposturile antiatomice au crescut ca număr în multe ţări, personalul Apărării Civile s-a bucurat de un statut internaţional recunoscut prin Dreptul Umanitar
Internaţional şi proprietatea culturală a fost protejată prin înţelegeri internaţionale.
Începând cu anul 1960, Organizaţia şi-a lărgit preocupările, incluzând, pe lângă protecţia
populaţiei în timp de război şi protecţia pe timp de pace, în cazul producerii dezastrelor naturale si tehnologice.
În anul 1966, la Conferinţa Internaţională privind Protecţia Radiologică, desfăşurată la Monaco, a fost adoptat textul primei Constituţii care i-a conferit statutul de organizaţie interguvernamentală.
Această constituţie poate fi privită ca o Convenţie internaţională, prin faptul că a creat cadrul pentru depunerea de către ţările membre ale Organizaţiei, a instrumentelor de ratificare.
Constituţia devine efectiv o forţă în 1 martie 1972, la prima Adunare Generală a Statelor
Membre, fiind înregistrata în anul 1975 la Secretariatul ONU din New York, conform articolului 102 din Carta ONU şi publicat în Seriile de Tratate ale ONU.
Au avut loc mai multe Conferinţe Mondiale ale Apărării Civile (Berlin – 1954, Florenta – 1957, Geneva – 1958, Montreaux – 1961, Geneva – 1963, Geneva – 1972, Caracas – 1974, Tunis – 1978, Rabat – 1980, Amman – 1994, Beijing -1998, Geneva – 2000, Kobe- 2005).
Acutizarea gravelor probleme umanitare, generate de producerea unor dezastre şi de conflictele regionale, au determinat ca guvernele din tot mai multe state să ia în discuţie responsabilitatea protejării populaţiei civile tot mai afectată. Aceste demersuri s-au materializat prin declararea deceniului 1990-2000 „Deceniul internaţional de reducere a efectelor dezastrelor naturale”.
La cea de-a XI-a Conferinţă Mondială de Apărare Civilă, desfăşurată în 1998, la Beijing, China, a fost adoptat Planul Mondial de Acţiune pentru dezvoltarea apărării civile, axat pe dezvoltarea structurilor de apărare civilă, cooperarea internaţională în materie de ajutorare şi asistenţă, concomitent cu promovarea măsurilor de prevenire şi pregătire în fata dezastrelor.
La cea de-a XII-a Conferinţă Internaţională din mai 2000, desfăşurată la Geneva, este adoptată „Convenţia Cadru privind Asistenta de Apărare Civilă”, prin care Apărarea Civilă este definită ca ” un instrument inevitabil de susţinere a dezvoltării în faţa dezastrelor naturale şi provocate de om”.
În perioada 18-22 ianuarie 2005, la Kobe, Hyogo, Japonia, a avut loc, sub auspiciile O.N.U., Conferinţa Mondială privind Reducerea Dezastrelor, dedicată comemorării a 10 ani de la cutremurul devastator produs în regiunea Kobe. Conferinţa îşi propusese iniţial să pună în discuţie experienţa autorităţilor nipone şi a organismelor internaţionale dobândită cu ocazia măsurilor de sprijinire a populaţiei afectate şi de reabilitare a infrastructurii vitale. Producerea tsunami-ului devastator din Oceanul Indian la 26 decembrie 2004 a impus organizatorilor formularea şi transmiterea de condoleanţe
guvernelor din ţările afectate, compasiunea şi solidaritatea cu populaţia grav afectată. De asemenea, au fost transmise felicitări pentru răspunsul şi sprijinul comunităţii internaţionale acordat statelor afectate, pentru a depăşi mai uşor această tragedie. La sfârşitul Conferinţei Mondiale s-a adoptat o declaraţie comună sub deviza : „Reducerea riscului – un viitor mai sigur”.
Făcând un bilanţ al progreselor obţinute, se poate constata că activităţile Organizaţiei
Internaţionale a Protecţiei Civile s-au diversificat şi vizează, în principal, coordonarea şi planificarea la nivel internaţional a activităţilor de prevenire şi gestionare a dezastrelor, precum şi a eforturilor de atenuare a consecinţelor accidentelor şi calamităţilor de toate tipurile, în timp de pace sau război.
În anul 1972, printr-o rezoluţie O.N.U., ziua de 1 Martie a fost stabilită ca Ziua
Internaţională a Protecţiei Civile. (sursa google com)

Facebook Comments