2 Iulie 1504 – se înălța la Cer Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt – Istorie și …curiozități!

7

Domnul Țării Moldovei Ștefan cel Mare, numit de unii istorici și Ștefan al III-lea, s-a născut prin anii 1438–1440, probabil în s. Borzești, actualmente jud. Bacău. A fost nepotul lui Alexandru cel Bun (potrivit altor opinii – al fratelui acestuia, jupânul Bogdan) și fiul lui Bogdan al II-lea și al Oltei (Maria, nume luat în monahie, înaintea morții) din dinastia Mușatinilor (continuatoarea pe linie feminină a Bogdăneștilor).

La 12 aprilie 1457 a urcat în scaunul domnesc la Suceava, fiind ajutat de voievodul Țării Românești, Vlad Țepeș, domnind „47 de ani, două luni și trei săptămâni”. A întreprins acțiuni de consolidare a țării în plan intern și extern, de reintegrare teritorială și de impunere a unei politici independente în relațiile cu statele vecine. A redobândit de la unguri portul Chilia insulară de la Dunăre (Licostomo) (1465), a biruit la Baia (1467) oastea regelui ungar Matei Corvin, care invadase țara. A refăcut cetățile mai vechi și construit altele (la Roman, Soroca, Chilia Nouă, Orhei, Cetatea Albă etc.).

A acordat privilegii comerciale negustorilor străini, celor din Brașov (1458) și din Lvov (1460). Spre binele țării a bătut monede de argint. Sfatul Domnesc a fost redus de la 30 la 16–18 membri. Pe boierii trădători i-a pedepsit aspru. S-a confruntat cu Imperiul Otoman, care își consolida puterea la Dunăre. În acest scop a alungat de pe tronul Țării Românești pe domnul Radu cel Frumos, care era vasal al turcilor. Ștefan-Vodă a încercat să facă o coaliție antiotomană, ducând tratative cu Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia. Deși chemate de Papa Sixt IV să formeze o cruciadă împotriva turcilor, aceste țări n-au putut depăși contradicțiile dintre ele. La 10 ianuarie 1475, la Vaslui, Ștefan-Vodă a obținut o victorie strălucită împotriva armatei turcești (100 000 – 120 000 de oameni) conduse de Soliman-pașa. Cu acest prilej, Papa Sixt IV l-a numit „un adevărat atlet al credinței creștine” pentru apărarea creștinătății în fața musulmanilor.

Lipsit de un sprijin substanțial din afară, pierde lupta de la Valea Albă–Războieni (1476) cu oastea otomană condusă de însuși sultanul Mehmed II, iar în 1484 noul sultan Baiazid II invadează sudul Moldovei, cucerind cetățile Chilia și Cetatea Albă. Miza pe sprijinul regelui polon, căruia Ștefan cel Mare îi depune în 1485, în orașul Colomeea, omagiu de vasalitate, însă nu s-a soldat cu succes. Fără un suport extern și ca urmare a activizării luptei politice interne, inițiate de unii boieri mari sprijiniți de otomani, decide în 1486 să încheie pace cu otomanii. Între 1456 și 1473 a fost reînnoită plata tributului Porții, așa-numita „răscumpărare a păcii”. Chilia și Cetatea Albă au rămas sub stăpânirea sultanului, Marea Neagră devenind un „lac intern” al Imperiului Otoman.

În 1489, domnul Țării Moldovei s-a recunoscut vasal al regelui ungar, primind feude (stăpâniri condiționate) în Transilvania, Ciceul și Cetatea de Baltă cu domenii din jur. A îmbunătățit raporturile cu Țara Românească, a stabilit relații diplomatice și dinastice cu Hanatul Crimeei și Rusia Moscovită, unde a măritat-o pe fiica sa Elena cu fiul țarului Ivan III – Ivan cel Tânăr.

În 1497 a învins la Codrii Cosminului oastea polonă condusă de regele Ioan Albert, care a asediat Suceava, intrând în țară sub pretextul recuperării Chiliei și Cetății Albe, având drept scop de a-l instala pe tronul Moldovei pe fratele său mai mic – Sigismund. Rivalul său de la 1497, Sigismund I, devenit rege al Poloniei, l-a numit în 1531 „acel mare Ștefan” („Stephanus ille magnus”).

În lunga lui domnie a purtat 36 de războaie, ieșind învingător în 34, fiind în primul rând un apărător al pământului natal. Ștefan-Vodă cunoștea limbile maghiară și slavonă, fapt care l-a ajutat să evite o capturare de către unguri în bătălia de la Orbie (1470), apoi să comunice în slavonă (1503) cu un sol polonez, cerându-i ca Pocuția să rămână Moldovei. Potrivit tradiției, a ctitorit 44 de lăcașuri de cult (istoricii au depistat 32) în Moldova, Țara Românească, Transilvania și Muntele Athos, formând un stil arhitectonic (numit „moldovenesc”), a promovat, sub aspect literar, scrierea de cronici de curte, cărți religioase și juridice, în slavonă (circa 60 de opere) etc.

Este unul dintre cei mai populari eroi ai folclorului, iar începând cu Epoca Modernă – erou în prestigioase opere literare (scrise de Mihai Eminescu, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu ș.a.). Busturi și statui cu domnul Țării Moldovei, în special ecvestre, au fost amplasate în mai multe orașe din România (Iași, Suceava, Vaslui, Piatra-Neamț ș.a.) și Republica Moldova (Chișinău, Ștefan-Vodă ș.a.).

Viața marelui voievod este una bogată în evenimente unice din istoria Țării Moldovei. Iată zece dintre cele mai curioase.

1. Cele mai favorabile luni din viața lui Ștefan cel Mare au fost decembrie și ianuarie (23–26 ianuarie 1465 cucerește Chilia; 15 decembrie 1467 îl învinge pe Matei Corvin la Baia; 10 ianuarie 1475 – victoria de la Vaslui etc.), iar cele mai nefaste luni din viața lui au fost iunie și iulie (26 iulie 1462, a fost rănit la Chilia; 5 iunie 1463 – căsătorie fericită cu Eudochia din Kiev, însă de scurtă durată, deoarece iubita soție moare la 25 noiembrie 1467; 26 iulie 1476 – înfrângerea de la Valea Albă–Războieni; 14 iulie 1484 – turcii cuceresc definitiv Chilia; 2 iulie 1504 – moare).

2. A organizat, consolidat și modernizat oastea mare țărănească (constituită din 40 000 de oameni) și oastea cea mică de curteni (12 000 de călăreți), dotând-o cu tunuri. Totodată, menținea o legătură afectivă cu militarii. După fiecare victorie, la intrarea în cetatea Suceava, organiza o ceremonie numită „ospățul domnesc”, în acest scop fiind construită o sală uriașă, numită „casa domnească”, unde lua masa întreaga sa oaste. Înainte de ospăț voievodul acorda titlul de viteji (echivalentul cavalerilor în Occident) boierilor și țăranilor care s-au distins în luptă.

3. În anii 1466–1467 a fost zidită din temelie cetatea de la Roman („Cetatea Nouă”), spațiul din preajma căreia a devenit loc tradițional de trecere în revistă a oastei marelui voievod. La această adunare, numită beleagul (din germană – Belagerung – tabără), era controlat echipamentul ostașilor, cei cu echipament necorespunzător fiind aspru pedepsiți, zicându-se că au fost dați „în beleag”. De aici provine expresia metaforică păstrată până în prezent – „în vileag”.

4. Către 1470, Ștefan cel Mare a renovat cea mai veche cetate tătărească de piatră de la Orheiul Vechi, de lângă satul Trebujeni, numele căruia, potrivit istoricului C. Rezachevici, amintește că pe aici trecea un drum comercial protejat de cetate, pe care mergeau negustorii de peste mare de la Trapezon (Trapezunt) spre Iași, unde se afla o uliță cu același nume.

5. Niciun document nu a fost semnat de Ștefan cel Mare, el dădea doar indicații, care erau notate cu grijă de dregătorii de la curte. Conform tradiției medievale, domnul făcea parte din tagma luptătorilor, iar cu scrisul se ocupau diecii, care se considerau meseriași din rândurile celor care muncesc.

6. În anul 1501, Ștefan cel Mare redobândește de la poloni regiunea Pocuția, instalând în cetăți pârcălabi. Victoria a fost asigurată de prestația domnului, care, fiind bătrân și bolnav de picioare, a condus armata dintr-o caretă, inspirându-i în luptă și fiind astfel cât mai aproape de popor.

7. Ștefan cel Mare credea în semne prevestitoare. Conform tradiției, înainte de lupta de la Vaslui a văzut o stea din direcția Dunării. I s-a descifrat că se va lupta cu păgânii și-i va învinge. Un alt semn, din 1484, arăta că urma să fie înfrânt la Cetatea Albă, de aceea a preferat să nu continue acțiunile de luptă. În realitate, nu a întreprins acțiuni militare, din considerente strategice și tactice. Visul cu „bourul alb” (bourul era reprezentat în stema țării) a fost tălmăcit ca o avertizare că țara este în primejdie și trebuie chemat poporul pentru a o apăra.

8. Până în prezent se păstrează în mediul monahal legende despre Ștefan cel Mare. Cele mai frumoase poveşti sunt cele ce fac referință la întâlnirile duhovnicești dintre voievod cu Daniil Sihastrul. Potrivit unei legende povestite de călugări domnului academician Demir Dragnev, la mănăstirea Dobrovăț nu rezista construcția bisericii, care se ruina la cutremur. În vis îngerii l-au sfătuit pe domn să îndemne zidarii să pună var nestins între pietre. Se considera că astfel lăcașul va rezista atâta timp „cât va fi creștinătatea și pământul”, iar atunci când sunt cutremure monahii se protejează în această construcție.

9. A fost considerat conducător laic și ultim împărat al creștinilor ortodocși, asemănător lui Constantin cel Mare. În anul 7000 de la facerea lumii (1492 d. Hr.) se aștepta o apocalipsă, de aceea domnul Țării Moldovei a mizat pe edificarea și finisarea construcției lăcașurilor sfinte. Înfrângerile le atribuia păcatelor sale, iar victoriile – lui Dumnezeu. O reprezentare a simbolismului ocrotirii divine unice în Țara Moldovei și foarte rară în lumea ortodoxă la acea vreme este legată de biserica „Înălțării Cinstitei Cruci” de la Pătrăuți, azi jud. Suceava, a cărei zidire a început la 13 iunie 1487. Spre deosebire de alte biserici, care serbează hramul la 14 septembrie, acest lăcaș sfânt îl serbează în săptămâna înjumătățirii Postului Mare, închinată Sfintei Cruci. Potrivit istoricului Emil Dragnev (fiul academicianului Demir Dragnev), enigma se explică prin faptul că anume la 6 martie 1486 (în acel an a fost o zi de luni ce urma imediat săptămânii Sfintei Cruci) Ștefan-Vodă s-a luptat la Șchei (Bulgari) cu pretendentul Hronoda.

În acea luptă voievodul s-a aflat în pericol de moarte (căzând de pe cal) și apoi s-a salvat miraculos. „Sacrificarea” și „readucerea la viață” s-a produs sub ocrotirea Sfintei Cruci, exprimând simbolismul ei ca unealtă a patimilor și tot ea dătătoare de viață. Pictura murală a bisericii transmite un mesaj de rugăciune din partea ctitorului, care după 13 ani de luptă cu dușmanii creștinătății s-a bucurat de protecția divină. Prin scena „Cavalcada Sfinților Militari” el se roagă să fie acceptat, împreună cu oastea sa, în glorioasa cavalcadă, precum a fost Constantin cel Mare, pe care îl urmează sub semnul biruitor al Sfintei Cruci. Era o chemare simbolică la supraviețuire în condițiile păcii cu turcii prin includerea țării sale în istoria sacră, ce avea finalitate în Judecata de Apoi.

10. Ștefan cel Mare, caz unic în istoria Țării Moldovei, a transmis puterea domnească la 30 iunie 1504 fiului său, Bogdan al III-lea. Evenimentul s-a produs în cadrul unui sfat domnesc lărgit (cu funcții elective) la care Ștefan-Vodă a fost adus pe pat. El a anihilat opoziția unor boieri, a intervenit energic în favoarea fiului său, pe care el însuși l-a așezat pe tron și a impus boierii să-i jure credință. Prin urmare, nu a fost domn până în ultima zi a vieții. A decedat la 2 iulie 1504. Mormântul lui Ștefan-Vodă de la mănăstirea Putna, ctitoria voievodului, este loc de pelerinaj al creștinilor. A fost înmormântat, ca și monahii, cu cărămidă sub cap, considerent ce a generat mai multe speculații nejustificate că înainte de moarte s-ar fi călugărit.

La 20 iunie 1992 a fost canonizat, fiind înscris în sinaxar, cărțile de cult etc., cu numele „Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt” (sărbătorit la 2 iulie). sursa: Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie, pe cuvântul md

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.