80 de ani, Cinecittà -un mit, un brand de faimă mondială

Ceremonia de inaugurare a avut loc în data de 28 aprilie 1937, în prezența lui Benito Mussolini și a directorului de pe atunci al Istituto Luce, Giacomo Paolucci Calboli. Dar istoria Cinecittà își are începuturile cu mult timp în urmă, cu rădăcinile în istoria glorioasă a companiei de producție Cines și în pasiunea lui Luigi Freddi, directorul general al cinematografiei fasciste începând cu anul 1934. 80 de ani, Cinecittà este un mit, un brand de faimă mondială.

Cuvântul Cinecittà face parte de mai bine de 50 de ani din lexicul  universal, care evocă un mare cinema, profesionalismul de nivel Oscar, emoțiile felliniene, producțiile cinematografice epice americane, pe scurt, însăși ideea de marele ecran; cu siguranță, într-un mod diferit de anvergura Hollywood, dar cu aceeași putere de sugestie și originala capacități. Când Luigi Freddi a început să cultive ideea studiourilor naționale, regimul fascist dezvoltase deja de mult timp mașinăria unui consens media, exploatând la maximum calitățile tehnice ale operatorilor și asamblorilor în propagandă, la Istituto Luce. Cu o tradiție dovedită în domeniul cinematografiei narative (cea italiană a fost prima și cea mai înfloritoare industrie audiovizuală internațională de la începutul secolului trecut), fascismul nu cerea regizorilor și scriitorilor aceeași sărbătorire grandioasă a regimului precum se petrecea în vremea respectivă în cinematografia germană; Mussolini cerea filme pentru a distra, amuza, care stârnesc emoții și  mai degrabă acea mândrie națională.

A fost, de fapt, modelul transformat în mașină puternică de consens mediatic al cinematografiei americane și, o vizită peste ocean,  l-a convins pe Freddi că în acest fel întreprinderea privată a producătorilor italieni ar putea primi un sprijin public și poate exploata prin popularitate modele legate de cultura fascistă. Deci, a fost faptul că societatea Cinecitta s-a născut cu doi ani înainte de Studiourile din Via Tuscolana, în 1935, pentru a revitaliza premisele glorioasei Cines care a dat cinematografului primul film național al lui Filoteo Albertini, primul blockbuster (Quo Vadis 1913), primul film de sunet (Cântecul iubirii, La canzone dell’amore,  1930) și o producție intensă de filme documentare în conformitate cu propaganda fascistă prin colaborarea celor mai buni regizori ai vremii. Clădirile Cines au ars în 1935 (probabil printr-un act rău intenționat) și Direcția Generală pentru Cinematografie a decis să intervină prin implicare financiară publică alături de capitalul privat, la o nouă și mult mai modernă „cittadella del cinema„, chiar vizavi de nou-născutul Centrul Experimental al Cinematografiei. A fost o cursă contra timp între punerea pietrei de temelie (30 ianuarie 1936 a proiectului arhitectului Gino Peressutti) și până la inaugurarea solemnă, care s-a petrecut la doar 15 luni.

Trei ani mai târziu, Cinecittà a fost în întregime capital public și pentru fascism a devenit o pepinieră de talente și o școală unică de arte și meserii în arta modernă a secolului, cinema-ul. Istoria studiourilor umple volume întregi: sezonul „telefoanelor albe“, care pregătește echipe formidabile de profesioniști și ”botează” chiar cele mai bune talente ale viitorului neo-realist (Rossellini și De Sica s-au format aici)

Renașterea postbelică este cu siguranță datorată capitalului american care a intrat în Italia cu ajutorul Planului Marshall, dar, de asemenea, renumele dulgherilor, scenografilor, designerilor de costume, tehnicienilor care au demonstrat că Italia este în măsură să ofere „eliberatorilor“ grandioase opere. Se realizează, în mod paradoxal, visul lui Luigi Freddi, din moment ce „Principe delle volpi“ cu Orson Welles a fost produs în Italia de 20th Century Fox în 1948. Dar marile producții Cinecittà, precum noul „Quo Vadis?“ Robert Taylor (1951), „Ben Hur”, cu Charlton Heston (1959), „Cleopatra”, cu Liz Taylor (1963) au avut în principal meritul de a reînvia un gen cinematografic cu totul italian,  făcut în autonomie și cumva debordant, cu idei sub stindardul „arta de a te descurca”  și care, au fost adevăratul plămân economic, cu care apoi producția internă să poată fi în măsură să se relanseze. Este o „Cinecittà” care aduce un omagiu lui Fellini în special în ”Roma”, dar în care Ettore Scola evocă în  „C’eravamo tanto amati”, până la un declin lent care ajunge la o adevărată criză pe la mijlocul anilor ’80, un sezon din păcate uitat, amintit de Fellini în „Ginger și Fred“.

Cinecittà  încă și astăzi transmite ideea unei „mari derive“, chiar de la poarta sa în care răzbat liniile arhitecturale ale raționaliștilor și a futuriștilor și care ar părea că se sprijină pe …nimic, în ciuda restaurării elegante de acum câțiva ani. Trecând pe jos de-a lungul aleilor sale lungi ai senzația de ”un ceva neterminat” sau a unui trecutul rămas captiv printre buruieni. Semnele de glorie sunt încă prezente, de ajuns că aici putem vedea încă acele clădiri din „Bandele din New York“, care aici a avut laboratorul său, foarte premiatul Dante Ferretti, care, în studiourile acestea  a parcat ani buni producția blockbuster-ului de televiziune ” Rome“. Povestea merge mai departe, se pare că aceste studiouri vor oferi lumii noi și importante producții… coming soon (Adaptarea și traducerea conform Ansa)

Facebook Comments