Libia este pe punctul de a avea un război civil care amenință să anihileze eforturile diplomatice de reconciliere a două facțiuni politice armate rivale.
O avansare tactică militară, condusă de Khalifa Haftar, războinicul din estul țării, pune diplomații și cei de la ONU cu sufletul la gură și cer în zadar un armistițiu.
Guvernul francez, cea mai apropiată putere europeană în favoarea lui Haftar, insistă că nu a avut nici o notificare cu privire la atacul său, care se află acum la mai puțin de 20 km de capitală, Tripoli.
Rezultatul ar putea modela nu numai politica Libiei, ci și securitatea Mediteranei și relevanța democrației în Orientul Mijlociu și Africa de Nord.
De ce a revenit Libia în atenția mass-media?
Acum trei luni, generalul renegat, Khalifa Haftar, liderul de 75 de ani al armatei naționale libiene, a început o serie de ofensive militare de la fortăreața sa din estul Libiei, inclusiv prin confiscarea unui câmp petrolier cheie, din sud.
Actul său a fost considerat ca precursor unui atac asupra bazei de putere rivale a Libiei: guvernul fragil al acordului național, recunoscut de Națiunile Unite, cu sediul la Tripoli, în partea vestică a țării. Un asalt asupra Tripoli este în curs de desfășurare.
Rezultatul ar putea decide dacă țara va rămâne pe o cale condusă de ONU, pe termen lung, către o formă de democrație care reunește instituții care au fost divizate pentru o lungă perioadă de timp, sau care va intra sub puterea unei forme de guvernare militară similară cu cea din Egipt.
ONU ar fi organizat o conferință în 14 și 15 aprilie pentru a pune țara pe calea reconcilierii și a alegerilor, iar Haftar ar putea deja să anticipeze concluziile conferinței.
Cine controlează țara?
După alegerile din iunie 2014, țara s-a despărțit în timp ce casa reprezentanților s-a retras la Tobruk și o combinație de lideri au înființat o administrație rivală, cu sediul la Tripoli.
Ruptura reflectă diviziunea istorică dintre regiunile libiene ale Cyrenenaica, la est de Benghazi și Tripolitania, la vest.
Puterea este împărțită între orașe de coastă, triburi și grupuri armate, unele cu înclinații islamiste și altele nu. Numai în Tripoli există patru miliții active.
Singura instituție eficientă la nivel național este corporația petrolieră națională, care a repornit lent producția de petrol și este principala sursă de bogăție.
Cine este Khalifa Haftar și care sunt susținătorii lui?
Haftar a atras atenția ca fiind un general loial lui Muammar Gaddafi, participând la lovitura de stat care l-a adus la putere în 1969.
El a căzut odată cu dictatorul în 1987 și a petrecut aproximativ 20 de ani în exil în Statele Unite, revenind pentru a ajuta la răsturnarea lui Gaddafi susținută de NATO în 2011.
Se spune că este animat de dorința de a oferi securitate, mai degrabă decât democrația.
Coerența armatei sale este contestată, criticii susținând că au folosit metode brutale pentru a suprima disidența în orașe precum Derna și Benghazi, și pentru a proteja agenții căutați pentru crime de război de către Curtea Penală Internațională.
Aliații săi de la granița cu Egiptul speră că aceasta va aduce stabilitate și va pune capăt influenței Frăției Musulmane.
Țara nu are o tradiție democratică, s-a mutat de la dominația colonială italiană, la o monarhie slabă sub regele Idris și apoi pentru 42 ani de dictatură sub Gaddafi.
O intervenție militară internațională condusă de Franța și Regatul Unit în timpul primăverii arabe a inversat tendința împotriva lui Gaddafi, care a fost ucis în octombrie 2011, dar mai târziu eforturile NATO de a forma o democrație unificată, au eșuat.
Comerțul cu arme a proliferat, în ciuda unui embargo, cu Barack Obama ce definea situația un „spectacol de rahat” și acuza aliații săi europeni, inclusiv pe David Cameron, de a nu face suficient pentru a stabiliza țara.
Eforturile ulterioare ale Organizației Națiunilor Unite de a concilia fracțiunile țării au eșuat, în mare parte din cauza disputelor legate de împărțirea puterii și independența armatei.
Cum o duc libienii de rând?
De ani de zile, civilii au experimentat consecințele inflației ridicate, o scădere a monedei, întreruperile de electricitate, cozi lungi la bănci și violență intermitentă.
Sondajele arată că oamenii de rând, în special tinerii, caută cu disperare încetarea luptelor. O economie a traficului de ființe umane a crescut în mijlocul instabilității și, deși fluxul de emigranți în Italia a scăzut drastic, mii de emigranți sunt prinși în lagăre de detenție degradante, unde sunt victime ale torturii și violenței Sexuale.
Ce ar fi de făcut?
Precum în Siria și Yemen, Libia nu este ajutată de rivalități regionale de putere. Turcia și Qatar au sprijinit în mare măsură forțele occidentale, în timp ce Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Egipt au sprijinit estul, cu creșterea sprijinului tacit din partea francezilor.
Italia, Franța și Organizația Națiunilor Unite au gestionat adesea procese de pace concurente, reflectând uneori interesele comerciale.
Rusia joacă un rol de frână și pentru moment scopul Occidentului este de a sprijini Conferința ONU planificate și de a avertiza Haftar că a socotit greșit și a acționat pripit.
Se va cere celor mai apropiați aliați politici ai săi să livreze acest mesaj neplăcut.
