Vorbim de ani buni despre calitate în educaţie, despre învăţământ performant şi despre căile prin care putem obţine cele mai bune rezultate şcolare.
Vorbim, de asemenea, despre necesitatea modernizării şcolii româneşti, despre digitalizarea învăţământului, despre manualele digitale. Un fost premier afirma cu doi-trei ani în urmă, pledând fierbinte pentru introducerea în învăţământul primar a manualului digital, că astăzi nu există copil care să nu deţină un smartphone… Vorbim despre dreptul copiilor la o educaţie de calitate…
Toate acestea fac parte dintr-un alt film care rulează într-o altă Românie. În România în care trăim noi, suntem campioni la subfinanţarea sistemului educaţional, la analfabetismul funcţional, profesorii au cele mai mici salarii din Europa şi, poate ceea ce este cel mai grav, suntem „pe podium” în Europa la abandon şcolar, iar tendinţa este de creştere. Datele pe care ni le oferă Institutul Naţional de Statistică şi Eurostat trebuie să îngrijoreze.
Potrivit celor mai recente date prezentate de Eurostat, în momentul de faţă suntem pe locul trei în Uniunea Europeană la părăsirea timpurie a şcolii. Conform aceluiaşi organism european, 18,9% dintre tinerii români din intervalul de vârstă cuprins între 18 şi 24 de ani renunţă la studii. La nivelul Uniunii Europene, suntem depăşiţi doar de Spania, cu un procent al abandonului şcolar de 20,3%, şi de Malta, cu 20,1%.
Din punct de vedere al sexelor, deţinem o altă tristă supremaţie: 18,3% dintre fetele rom@nce abandonează şcoala, procentul fiind semnificativ mai mare decât cele înregistrate în Spania sau în Bulgaria, ţara în curtea căreia ne uităm obsesiv atunci când vine vorba despre studii şi statistici europene sau mondiale.
Foarte îngrijorător este că abandonul şcolar în ţara noastră este în creştere, în vreme ce la nivelul întregii Uniuni Europene, tendinţa generală, inclusiv în Bulgaria, este de scădere. La fel de grav este faptul că un procent important din aceşti tineri nu doresc să intre în câmpul muncii după abandonarea studiilor.
Aproximativ o cincime dintre elevii români rămân cu cel mult opt clase, 75% dintre copiii rromi nu termină gimnaziul
Potrivit celui mai nou raport de ţară, principala cauză sunt politicile oficiale defectuoase. Rata de părăsire timpurie a şcolii, se arată în acest raport, rămâne la un nivel ridicat din cauza superficialităţii guvernanţilor, a forurilor competente. Se acordă o atenţie insuficientă acestui flagel şi acţiunilor de depistare şi prevenire timpurie a sărăciei, unul din principalele motive de părăsire timpurie a şcolii.
Cum era de aşteptat, la nivel rural, rata de părăsire timpurie a şcolii este mult mai ridicată decât la nivel urban, iar categoriile sociale ţintă, rromii şi populaţia defavorizată social. Adică cealaltă Românie, pe care clasa politică românească se face că nu o vede.
În plus, mai spune raportul, sprijinul acordat de stat cadrelor didactice care lucrează cu aceşti copii aflaţi în situaţii de risc ridicat este insuficient. Avem la îndemână o strategie privind stoparea părăsirii timpurii a şcolii, adoptată cu doi ani în urmă, dar aceasta nu este încă pusă în aplicare.
Pe tinerii care renunţă prematur la studii îi aşteaptă şomajul, sărăcia şi marginalizarea
Date la fel de sumbre a prezentat de curând Institutul Naţional de Statistică (chiar de Ziua Internaţională a Copilului): aproape 30% dintre copiii români de până la 18 ani au renunţat la studii (obligatorii, conform legii), cu 10%, se menţionează, mai mult decât acum doi ani şi cu 7% mai mult faţă de media europeană.
Aproximativ o cincime dintre elevii români rămân cu cel mult opt clase, în vreme ce peste 75% dintre copiii rromi abandonează şcoala înainte de a împlini vârsta de 14 ani. 37% dintre tinerii de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, iar 43% dintre copiii cu dizabilităţi nu sunt înscrişi în nicio formă de învăţământ. Pentru toţi aceşti tineri care renunţă la studii viitorul este negru, pentru că nu-i aşteaptă decât şomaj, sărăcie, marginalizare.
Laptele, cornul şi microbuzul nu rezolvă problema abandonului şcolar
Suntem incapabili să construim strategii reale de prevenire a abandonului şcolar – fie din nepricepere, fie din lipsă de fonduri –, iar statul priveşte cu o superbă indiferenţă distrugerea a generaţii şi generaţii de viitori cetăţeni ai acestei ţări. Şi toate acestea, în condiţiile în care aproape toate guvernele României de după 1989 (cel puţin ultimele trei, în mod explicit) au susţinut că educaţia este o prioritate naţională.
Doar cu cornul, laptele şi microbuzul nu se poate însă face educaţie şi nici nu poate scădea rata de abandon şcolar, cu atât mai mult cu cât în multe zone din ţară, microbuzele nici măcar nu există, iar programul laptele şi cornul a pus deseori în pericol vieţile a mii de copii din întreaga ţară.
Conform statisticilor UE, aproximativ şase milioane de tineri renunţă anual la şcoală
Acest flagel fusese eradicat. Sistemul depunea eforturi susţinute înainte de 1989 pentru aducerea la şcoală a fiecărui copil. Astăzi ne confruntăm din nou cu el. În fiecare an, datele statistice scot la iveală acest adevăr: abandonul şcolar se menţine la cote ridicate, cu tendinţă de creştere.
E drept că abandonul şcolar a devenit o problemă la nivel european, întreaga Uniune confruntându-se cu părăsirea timpurie a şcolii. Cauzele sunt dintre cele mai diverse. Printre ele se numără lipsa de atractivitate faţă de ceea ce se numeşte învăţământ tradiţional.
Tinerii vor altceva şi, în general, vor să ardă etape, considerând că se pot realiza mai repede fără studii. Şi în UE, printre cauzele principale se numără sărăcia, lipsa de educaţie a mediului în care cresc şi se dezvoltă copiii, dar şi anumite cutume ale unor minorităţi etnice sau de orice alt tip. Am enumerat doar câteva dintre motivele care stau la baza îndepărtării de şcoală.
Conform statisticilor UE, aproximativ şase milioane de tineri renunţă anual la şcoală (ceea ce înseamnă aproximativ 14% din numărul de elevi înmatriculaţi la nivelul Uniunii). Tinerii care renunţă prematur la studii sunt consideraţi a fi cei care, deşi au vârstele cuprinse între 18 şi 24 de ani, au terminat cel mult învăţământul gimnazial la data la care abandonează şcoala. Statele UE au început elaborarea unor politici menite să acopere întregul ciclu gimnazial şi să coboare media abandonului şcolar la sub 10%.
Educaţia are nevoie de cei 6% din PIB
Şi în ţara noastră există programe menite să apropie de şcoală tinerii cu risc ridicat de abandon şcolar. Bune intenţii există şi la nivel de inspectorate şcolare şi de unităţi de învăţământ şi de diverse ong-uri şi organizaţii. Numai cu bune intenţii aplicate pe ici, pe colo nu se poate face însă nimic. Vom asista în continuare neputincioşi cum din ce în ce mai mulţi tineri părăsesc şcoala.
E nevoie de bani, finanţarea fiind esenţială pentru punerea în aplicare a unor politici coerente în acest sens. E nevoie de bani şi pentru rezolvarea gravei probleme a sărăciei extreme existente în multe zone din ţară, e nevoie de eliminarea analfabetismului, pentru ca oamenii să înţeleagă cât de importantă este educaţia în societatea contemporană. Dar pentru asta avem nevoie de bani.
Iar banii lipsesc şi vor lipsi în continuare, aşa cum se preconizează, atâta timp cât politica românească va exclude din preocupările ei educaţia acestui popor, atâta timp cât educaţia nu va primi cei 6% din PIB.
