Aproape cinci milioane de români nu sunt nici angajaţi, nici şomeri – dar cum trăiesc?

Statisticile arată că ne situăm pe primul loc în UE ca procentaj din populație neimplicată în activități economice. Cum s-a ajuns aici, ce se ascunde în spatele cifrelor și care sunt efectele acestei situații?

 

Mai mult de o treime din conaţionalii noştri cu vârsta cuprinsă între 15 şi 64 de ani (mai exact, 35,1% dintre ei) nu sunt nici angajaţi, nici şomeri, arată cele mai recente date ale institutului de statistică al Uniunii Europene, valabile pentru primul trimestru al acestui an. Iar noţiunea de angajat nu se reduce în acest caz la cea de salariat al unei firme sau instituţii, ci îi cuprinde pe toţi cei care au lucrat cel puţin o oră pe săptămână pentru salariu, profit sau pentru propria familie (aşadar sunt incluşi aici liber profesioniştii, întreprinzătorii sau fermierii care vând cel puţin o parte din producţie). Proporţii semnificative (peste 30%) ale populaţiei neimplicate în economie se înregistrează şi în Croaţia, Italia, Belgia, Grecia şi Bulgaria, în timp ce cele mai mici procentaje (între 18% şi 23%) au fost calculate pentru Suedia, Danemarca, Germania, Estonia şi Marea Britanie. În Polonia acest indicator era în primul trimestru la 25,7%, în Spania la 26,2%, în Franţa la 29%, iar în Ungaria la 29,7%. Scrie Capital

În cifre absolute, avem peste 4,6 milioane de persoane inactive economic, respectiv cam 5% din totalul înregistrat la nivelul UE. Pentru comparaţie, la vecinii bulgari intrau în această categorie 1,4 milioane de indivizi, la unguri 1,9 milioane, la polonezi, spanioli şi britanici între şapte şi zece milioane, la francezi şi germani aproape câte 12 milioane, iar la italieni peste 13 milioane de persoane.

Jumătatea plină 

Nu trebuie să înţelegem că aproape cinci milioane din conaţionalii noştri stau acasă şi nu fac nimic. Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, cam 1,2 milioane de persoane cu vârsta de peste 15 ani frecventau în 2015 diverse instituţii din sistemul educaţional. Cel mai probabil, numărul lor s-a păstrat relativ constant până în prezent. „Spre deosebire de alte ţări, unde educaţia, mai ales cea universitară, costă destul de mult, cei mai mulţi dintre elevii şi studenţii din România nu sunt nevoiţi să se angajeze pe perioada studiilor. Asta nu înseamnă că nu sunt destui cei care, pentru a-şi plăti taxele la facultate, chiria sau pur şi simplu pentru a avea bani de buzunar, îşi iau joburi part-time. Am intrat de curând într-un restaurant McDonald’s din cartierul Berceni şi m-a frapat că cei mai mulţi angajaţi aveau maximum 18-20 de ani. Și mi-am adus aminte că am cel puţin doi colegi care au lucrat pentru această companie în primii ani de facultate“, povesteşte Adrian, student la ASE.

Există, apoi, în categoria de vârstă 15-64 de ani cam 350.000 de persoane cu handicap grav şi accentuat (din care 200.000 de beneficiari de pensii de invaliditate de gradul întâi şi doi). În plus, 100.000 de persoane primesc pensii anticipate (aşadar au sub 65 de ani), iar calculele noastre ne indică faptul că există circa 300.000-400.000 de pensionari pentru limită de vârstă care au, de asemenea, sub 65 de ani. Este vorba de femei (pentru care vârsta de pensionare este în prezent de circa 60 de ani), dar şi de bărbaţi care au lucrat în domenii unde vârsta de pensionare este mai mică decât cea standard de 65 de ani (sectoare cu condiţii grele de lucru, apărare, ordine publică şi siguranţă naţională). Nu trebuie să uităm că avem şi puţin peste 150.000 de beneficiari ai indemnizaţiilor de creştere a copilului, dar şi circa 25.000 de persoane încarcerate. Rezultă, aşadar, că aproximativ jumătate din cei 4,6 milioane de români inactivi economic au motive serioase să nu muncească.

Munca e grea

Rămân, totuşi, alte 2,3 milioane de persoane apte de muncă despre care la prima vedere ne-am putea imagina că îşi petrec zilele în faţa televizorului, spărgând seminţe la poartă sau în faţa blocului sau consumând alcool prin localuri dubioase. Asta în condiţiile în care criza de forţă de muncă este tot mai acută. În ianuarie, de pildă, autorităţile locale din comuna gorjeană Turburea au dezvăluit că un antreprenor italian care construise o fabrică de confecţii avea dificultăţi serioase în a găsi personal. „Cerinţa investitorului este de până la 150 de locuri de muncă, dar până acum nu am găsit. Deocamdată sunt doar 36 de contracte de muncă înregistrate la ITM“, declara Ion Bîrcă, primarul localităţii. De curând, un reprezentant al fabricii de componente auto Leoni din Bistriţa dezvăluia că angajaţii departamentului de HR merg prin satele din zonă în căutare de potenţiali salariaţi. „Deşi li se oferă transport, un salariu decent şi tichete de masă, venitul net ajungând la circa 1.500 de lei pe lună pentru un muncitor, oamenii ne refuză. Ei spun că se descurcă din ajutorul social, din ce produc în gospodăria proprie şi din ce mai lucrează cu ziua“, explica el. Iar exemplele de acest gen pot continua.

Au existat propuneri prin care ajutoarele sociale să se suspende pentru cei care refuză locurile de muncă ce le sunt puse la dispoziţie, însă cel mai probabil din motive electorale, ele nu vor fi puse niciodată în practică. Pare mai probabil ca salariile să crească în continuare, astfel încât să devină mai tentant să te angajezi decât să continui să supravieţuieşti din ajutoarele de la primărie, alocaţiile copiilor şi autoconsum.

Inactivi, dar nu prea

Însă nu toată lumea respinge ofertele de muncă. Mulţi din cei 2,3 milioane sunt, de fapt, prezenţi în câmpul muncii, dar lucrează la negru. „Eu sunt de cinci ani ajutor de bucătar la un restaurant din centrul oraşului şi nu am contract de muncă. Până acum am avut noroc să nu vină nici un control şi, dacă vine, instrucţiunile sunt clare: trebuie să ies pe uşa din spate şi să dispar“, povesteşte Andreea M., o femeie de 52 de ani din Cluj.

Iar alţii, nu puţini, muncesc, dar nu în România, deşi apar ca fiind domiciliaţi în ţară. „Eu fac aşa: mă urc în avion, merg la Londra şi lucrez acolo câteva luni. Trag din greu, şi program prelungit, şi weekend-uri sau sărbători. Cu banii pe care îi strâng vin în ţară şi trăiesc bine câteva luni. Când se termină, dau un telefon la patronul englez şi îl anunţ că mă întorc şi că am nevoie de lucru. Iar ca mine fac mulţi“, povesteşte Eugen, un tânăr de 30 de ani din Mureş.

Ceea ce este cert este că în România există aproape şapte milioane de salariaţi şi liber profesionişti. Dacă luăm în calcul cele 2,3 milioane de persoane oficial inactive economic, rezultă că aproximativ un sfert din forţa de muncă potenţială nu este angrenată legal în activităţi productive pe teritoriul României sau, în cel mai bun caz, produce pentru autoconsum. În consecinţă, în cele mai multe cazuri aceste persoane sunt beneficiari neţi ai serviciilor publice (plătind doar TVA şi accize pentru produsele fiscalizate pe care le achiziţionează şi taxe pe proprietate, însă primind la schimb diverse ajutoare sociale, alocaţii şi tratament medical gratuit). Nu e greu de înţeles impactul negativ pe care îl are acest fapt asupra bugetului public. Va fi în stare vreun guvern să redacteze şi să pună în practică o strategie funcţională pentru a-i scoate pe aceşti oameni la lumină şi a-i transforma în contribuabili neţi? Din păcate, şansele ca acest lucru să se întâmple par în acest moment infime.

2.363 de lei a fost salariul mediu net pe economie în luna mai a acestui an, cu aproape 15% mai mult decât în aceeaşi lună a lui 2016. Cu toate acestea, numeroşi români se feresc de ofertele de muncă şi preferă să se descurce pe cont propriu.

2,3 milioane de români cu vârsta între 15 şi 64 de ani sunt, conform calculelor Capital, apţi de muncă, dar refuză să se angajeze (preferând ajutoarele sociale şi produsele din gospodăria proprie), lucrează la negru sau muncesc temporar peste hotare.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici