Aproape… o poveste

6
DCF 1.0

Un fluture încărunţit cânta cum doar fluturii ştiu. Cântecul nu se adresa niciunei urechi obişnuite. Şedea pe un fir de iarbă al cărui vârf sta îndoit spre ape, oglindindu-se aici, pe malul lacului.

Cântecul nu era nici trist, fiindcă fluturii nu cunosc tristeţea, nici exaltare, ci o trăire lină, un semn de mulţumire oferit Creatorului.

Din albastru-verde un lujer de lumină se înălţa în spirală alungită, ceva ca o părere, ceva care vestea iminenţa clipei. Or fi durerile de facere ale clipei? Cine ar putea şti!

Preajma fremăta scurt. Se apropia un tânăr poet cu pas aşa de sprinten, de puteai spune că pluteşte. Intrase în miezul clipei, neştiind că trăieşte aici, în căuşul veşniciei. Era uşor melancolic, pentru că muza lui ajunsese la un punct unde inspiră-expiră simultan cu tânărul poet şi atunci el are inevitabila senzaţie de părăsire. Nu ştie că puţină vreme se va prelinge şi iarăşi vor inspira/expira alternat, astfel ca el să inspire ceea ce muza… expiră! Se aşeză cu firească sfială, privind întreg decorul, apoi îşi aşternu în palme tâmplele mustind de poezie. În liniştea aparentă desluşi vocile-nevoci ale acelui fluture încărunţit şi ale firului de iarbă.

După câte ştiu – zise firul – lumea este din pluş, o lume din statui măreţe şi cuminţi. Deşi pricep atâtea, uite, doar mie nu-mi cunosc menirea, stau ascuns taman aici unde păstorul nu se încumetă să-şi poarte turma sa. Iar apa, oglinda aceasta, îmi măreşte peste măsură biata alcătuire, de mă face oarecum să-mi înfoi trufia.”

Tăcut, fluturele respiră cu supusă bucurie aburul care se înălţa din coaja clipei.

Tânărul poet şopti cât mai uşor, astfel încât vocea lui să nu stârnească vânt.

Privea către firul ce se oglindea în ape şi-i zise: “Lumea nu-i deloc din pluş. Este din sânge şi aspiraţii. Iar dintre cei care au statui, mai toţi trăind, nu şi-au făcut-o un scop, o au fiindcă au stricat pacea sau cu greu au readus-o lumii când, pierdută, devenise cea mai preţuită năzuinţă.

Firul de iarbă vibră scurt: “Pacea… oare ce-o mai fi şi… pacea?!”

Tânărul căzu şi mai mult pe gânduri, ca din adâncimea lor să se înalţe apoi un răspuns cumva.

Încărunţitul fluture îşi reluase cântul. Nu cuteză să i se adreseze aşa direct nici firului de iarbă, darămite Omului! Apoi grăi ca pentru sine: “Dacă există undeva vreo cheie, vreo taină, musai altundeva sau cine ştie, poate că prea aproape, trebuie să fie un lacăt, o uşă!”

Zicând toate acestea, o adiere îi spulberă catifeaua aripilor. Tânărul poet tresări şi un surâs i se iscă pe buze şi în privire: “O!… s-a întors muza, mulţumesc, mulţumesc din mulţumire vie, pot iarăşi să scriu o poezie… Rămăsesem în pană de… pană! ”… Şi apoi croi cale nouă unui sentiment abia iţit: “Aha, da, asta este, cheia păcii, da, da, mi-ar plăcea s-o aflu…

Fluturele încărunţit îşi continuă monologul cu ultimele-i împlinite trăiri: “Poţi deschide uşa pietăţii, iertării, ah, omule, tu poţi!  Poţi deschide uşa creaţiei, poţi preface armele în unelte care slujesc vieţii, nu să o suprime, da, tu poţi!” Şi luă un segment din clipă, anume pentru sine tăcerii drept scut altui gând, apoi zise: “Uşa, lacătul păcii, sunt inima omului, iar cheia, o!… cheia care cu atâta râvnă a fost şi este mereu căutată de magi şi temerari, de filozofi şi preoţi, de oameni de ştiinţă, nu-i decât o biată cheie şi… atât!”. Abia după un alt segment de clipă zise: “Cheia este iubirea”.

O aripă i se îndoi în jos, o alta vibră şi duhul de pe urmă şi-l dădu. Inertul, acum trup firav de fluture, firul de iarbă nu îndrăzni să-l scuture.

Din verdele-albastru un lujer de lumină se înălţa în spirală alungită. Ceva ca o părere, vestea iminenţa clipei. Or fi durerile de facere ale altei clipe? Cine ar putea şti?

Preajma amorţise cu miile de braţe verzui depăşind rama acestui tablou rănit.

Tânărul poet privi spre cer cu o mină gravă când, deodată, ceru-i păru întâia oară viu. De undeva, din înalturi, coborau spăşite, neîmplinite, betege, rugăciunile atâtor generaţii de oameni doritori de pace, care au tot căutat-o departe, prea departe…

Firul ierbii îşi îndreptă spinarea. Aşa surâd firele de iarbă! Prietenia ancestrală, mută, vie, reînfiripată cu preajma, îi era mai scumpă ca oricând. Menirea şi-o înţelesese: nu toate firele de iarbă ajung spre a fi păscute, apoi lapte, cum nici omului iubirea fără fapte să-i întregească rotundul…

Tânărul trăise sublimul poeziei de nescris. Înţelesese că unui fluture, trecerea oricărui nor îi poate părea un anotimp, că-n fiece bătaie de aripă ţine iubire şi că întotdeauna-i nevoie de două aripi pentru a putea zbura iar omului i s-a dat numai una, de aceea trebuie să se unească… un el  şi cu o ea.

Înţelesese conceptul de conflict care îl naşte pe cel al păcii şi că acestea două s-au ivit din limbajul comercial când s-au aşternut ca o pâclă grea, îndoieli peste îndoieli puse pe seama vieţii, ignorând faptul că viaţa înseamnă alegeri şi împlinirea menirii. Pământul, această lacrimă albastră căzută din ochiul lui Dumnezeu, ţine prea multe statui stricătorilor de pace şi prea multor idoli greşiţi.

Înţelesese, în fine, că pacea este starea naturală a fiindului când la nunta vieţii nimeni nu-i absent, când se renunţă la târguiri şi la acel limbaj comercial care asediază valorile: credinţa, caritatea, dreptatea, creaţia şi… câte altele.

Firul ierbii, încă nedumerit, întrebă: “Voi, oamenii, când iubiţi, nu spuneţi că simţiţi fluturi în stomac? Cât trăiesc fluturii, tot atât şi iubirea?

Tânărul porni fără să mai privească măcar o dată în urmă, fără niciun bun rămas. Pacea lumii iarăşi s-a ştirbit şi doar o îndoială, un gând pieziş, fu de ajuns.

Un mănunchi de raze împinsese norul şi lumina din plinul razelor se cobora viu.

Muza sta să-şi recapete bioritmul alternat. Tânărul ştia acum un început de taină şi îi da îndemn să scrie. Bănuia că nici pustnicii nu pot avea depline pacea şi iubirea pentru că inima omului, uşa, anume este astfel, spre a fi ascunse în ea comorile. Pentru care motiv să fie ascunse… ? Va mai trece o vreme până va afla. Nu este acum decât un biet tânăr poet!

Din clipa aceasta el gândea şi vorbea doar în graiul fluturilor care încărunţesc aflând mult mai multe lucruri decât un om într-o viaţă de om.

Valeriu Dg Barbu

Facebook Comments