Bunătatea ca reflex necondiționat

bunatatea

Unii se supără când nu primesc răspuns binelui făcut de ei altora, alții se supără pur și simplu pentru binele altora făcut nu lor, ci altora! Ar fi îndreptățiți să se supere doar atunci când li se răspunde din partea acelora cu rău. Binele este precum lumina zilei pe care o apucăm încă și precum aerul pe care îl respirăm și pentru care foarte rar, ba chiar deloc, mulțumim Celui care ni le dă.

Binele este esența firească a oricărei inimi și nicidecum o virtute sau prilej de infatuare.

Binele este atât consecință a iubirii cât și sâmbure iubirii.

Cunosc oameni care puteau strânge averi dar nu au făcut-o fiindcă mereu au dat câte ceva la alții. Așa cum sunt și oameni care pretind să li se facă bine.

În decursul celor aproape cincizeci de ani trăiți din darul Domnului, nu a fost clipă să nu fie cineva în preajmă, sau undeva cine știe unde, care să nu-mi fi făcut un bine, începând prin simplu fapt că și-a amintit de mine.

Bine major, prin acte de generozitate, pe care – desigur – fără să le fi meritat cumva, am primit de mii de ori în viață. Îmi amintesc, scriind aici, despre momentele de cumpănă, despre propriile mele erori, despre mofturi sau pur și simplu nevoi  stringente când, ca din senin au apărut în viața mea, nu știu cine i-a trimis, oameni care m-au ajutat.

Habar nu am dacă și eu am făcut bine altora, probabil că da dar am uitat așa cum am uitat aproape tot binele primit și așa este firesc.

Vă miră?

Recunoștința ar trebui să fie o chestiune de datorie, cred unii. Eu zic însă că ea ar trebui să nu ne preocupe mai mult decât să ne transforme în buni, prin natura firii și nu printr-o listă a celor care ne-au făcut bine și cărora să le răspundem musai, direct cu aceeași monedă. Foarte important e să ne amintim să nu le facem tocmai acestora un rău, măcar atât. Ba chiar nimănui dacă am reuși să nu facem rău, deja am fi oameni cu O (și nu zero) majusculă.

iubireaIubirea este ca o funie de alpinism, am citit definiția asta nu mai știu pe unde,  iar câtă vreme trăim, pe muntele vieții absolut cu toții ne aflăm în cățărare. Te afli pe acest versant urcând și ai menirea să lași un capăt de funie celui din urma ta.

Binele condiționat se numește interes și nu are nicio treabă cu iubirea sau generozitatea.

Bănuțul dat cerșetorului doar fiindcă te vede careva, este o investiție de imagine.  Mai merituos este cel ce primește.

Nu există iubire condiționată.

Sunt bucuros că persoana pe care o iubesc îmi acceptă prezența și îmi suportă sentimentele, deja sunt extrem de norocos cu asta, nu-i pot pretinde să răspundă cu aceeași monedă, fiindcă iubirea nu este o tarabă unde unul dă ceva pentru ca să primească ceva. Ce-ar fi să dai un leu și să primești alt leu, sau el să-ți dea o pâine iar tu să-i dai tot o pâine, ar fi absurd, nu-i așa?

Vă aduc aminte de faptul că natura ne dă tot ceea ce are dintr-un gest de bunătate neînțeleasă de oameni. Pomul te lasă să-i iei fructul fără să te întrebe dacă i-ai adus vreun strop de apă la rădăcină, fără să îți dea cu creanga peste mână pentru că nu ai merita fructul său, fără să aleagă cui dă fructul. Noi oamenii alegem cui facem binele, natura NU.

Am la inimă câteva sute de persoane care m-au uimit cu binele oferit mie și nu le răsplătesc direct pentru asta. Nu am cum, nici vreme și nici pornirea!

Îmi asum ca o firească, să-i spunem, consecință, educarea inimii mele să fie aidoma celei a acestor oameni și să fac la rândul meu să rămână un capăt de funie altora.

Mărul nu mănâncă mere, deci nu aș putea să-i dau mărul înapoi, dar are nevoie de altele.

Și așa mai departe cu tot ceea ce am primit și încă primesc.

Dacă am ajuns astăzi aici este meritul a unei neștiute mulțimi de oameni, începând cu acei care au trăit cu mii de ani înaintea mea, culminând cu acei care mi-au dat viață, continuând cu toți acei care cu văzute sau nevăzute gesturi au contribuit la viața mea. Nu mi-ar ajunge viața dacă aș urmări să-i răsplătesc pe fiecare pentru asta. Ar fi imposibil. Așa că, nu îmi rămâne decât să-mi ascult inima care mereu îmi spune în toate felurile că binele este un reflex necondiționat și că mintea, cu limbajele ei comerciale, de cele mai multe ori datorat educației greșite pe care ne-o impune forța obscură, îl terfelește, îl ține în sclavia numită recunoștință sau plată. Nu suport oroarea și neadevărul expresiei: facere de bine f…re de mamă!…

Măcar de-aș fi mereu conștient și cu mereu transpusă conștiența în faptă, să aduc binele cuiva fără să mă gândesc dacă acea persoană merită sau dacă și ea la rândul ei cândva mi-a făcut bine sau să investesc  pentru un posibil bine viitor.

De-aș putea să devin bun ca lumina, ca aerul, ca natura, nu aș mai nevoie de niciun preot, de niciun educator și de nicio lege mai ales care să mă constrângă, să-mi dirijeze libertatea. Bunătatea naturii dacă am imita-o am fi mai presus de zei. Iată raiul. Rămâneți pe aproape, mâine vă voi scrie despre lumea de dincolo.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici