Când legendele făuresc o poveste – Lupul Alb

37

Se povesteşte că în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zalmoxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei, şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe că omătul.
La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zalmoxis. Această îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea.
Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipă în care Zeul a aflat, că are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb că neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria să colibă la intrarea într-o peştera. Fructele pădurii erau hrană să , iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fusese vreodată pe pământ.
Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu cât era ziulica de lungă, să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur, şi având că tovărăşie doar fiarele şi vieţuitoarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar le înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfatul câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
Preotul cu părul alb că neaua ajunsese în câţiva ani conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la colibă din gură peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciuta, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare, învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
-Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zalmoxis, atotputernicul.
Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricina sau altă, nu mai sunt de trebuinţă.
Haitele ascultau cu luare aminte de vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau întrebau. Se mai certau din când în când, dar totdeauna după astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau că pe unul din fraţii lor şi-l respectau că pe o căpetenie. Viaţă preotului nostru continuă mulţi ani aşa, dar soarta să avea să se schimbe în curând..
În vremurile în care ne aflăm, nu numai preotul, ci şi întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb că neaua se apropiase atât de mult de ei… sau poate fusese mâna lui Zalmoxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru. Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin credinţă în Zalmoxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume. Fără de foame, nimic nu le ţinea împreună.
Zalmoxis înţelesese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământă. Îl chema la el pe preotul cu părul alb că neaua.
-Preotule, spuse Zalmoxis, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte.
Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipă că sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?
În timp ce grăia, Zalmoxis se uită în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb că neaua. Îşi dădu seama încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale.
Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-I povăţuia despre adevărată credinţă şi puterea ei:
– Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea neamului meu. Voinţă ta preabunule Zalmoxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor, nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele zeului meu şi mă supun.
– Nu, preotule cu părul alb că neaua, spuse Zalmoxis, moartea ta nu-mi este de nici un folos, iar în inimle duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine. Aşa să ştii!
Zalmoxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
– Te voi transforma prin puterea mea şi a Pietrei Sacre, întru Gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb că neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţă ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, că şi până acum, supusul meu.
Preotul cu părul alb că neaua, avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
– Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
– Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zalmoxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
-Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zalmoxis.
-Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este aceea să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi ascultă porunca. Când acest lucru va fi bine dus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.
După ce termină ce avea de spus, Zalmoxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndrepta spre Piatră, o ridică de la locul ei şi o înălţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţă acelui fantastic spectacol. Că prin minune, preotul cu părul alb că neaua se transformă în lup, dar nu într-unul că toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci nici după aceea. Lupul nou ivit era unic în toată seminţia sa. Mare de statura cât un urs, avea ochii precum jăraticul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi că săbiile, iar blană era albă, albă, mai albă că laptele.
Prin vrerea şi puterea bunului Zalmoxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.


Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru că toate haitele de lupi din ţară, de la cei abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa. Lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului.
Marele Lup Alb a avut grijă să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul sau trebuiau să se adune cu toţii, pentru a porni la lupta. În acest timp Zalmoxis le-a cerut dacilor, să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori aveau nevoie. Aceşti a, la rândul lor aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe geto-daci în lupta şi în apărarea Muntelui Sacru.
Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zalmolxis, aducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei. Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără că fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpăna, când oamenii erau atacaţi şi libertatea şi viaţă le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale Dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care-şi ofereau ofrandă de sânge pentru apărarea minunatului ţinut al Daciei.
Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducându-i informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb, iar acesta la rândul lui, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi.
Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său de luptă, simţeau cum se înfioară de mândrie şi curaj, pornind la luptă cu gândul că nimeni nu-i poate învinge. Mâna protectorate a Zeului era deasupra lor şi îi apară. Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântecul de lupta al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singură cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasă fugă.
Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din milă acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ceea ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui Zalmoxis îi lăsau după judecată să moară de foame în chinuri groaznice.

Într-o vară, pe când Zalmoxis privea cerul înstelat în faţa intrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poporul său drag, îl întrebă pe Marele Lup Alb:
– Spune-mi prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.
Marele Lup Alb privi mirat spre Zalmoxis şi grăi:
– Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
– Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţă muritoare ce erai.
– Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria că om mi-am făcut-o pe când umblăm prin sate, aşa cum sunt, haitele s-ar destramă şi nu ar mai ajuta în lupte. Apoi în scurtă vreme ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă rogu-te aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
– Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia, şi-ţi mulţumesc pentru credinţă ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat acest lucru.
– Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
– Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mare folos îţi pot fi aşa decât că om.
– Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
– Stăpâne!
– Da, prietene, ce te frământă?
Marele Lup Alb stătu puţin în cumpăna întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gură. Zeul fu cel care hotărî:
– Grăieşte, nu ai teamă! Spune ce ai pe suflet!
– Mărite Zalmoxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a-i feri pe Dacii Liberi de greşeala pe care o vor săvârşi?
Zalmoxis se încruntă uşor la gândul negru ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
– Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţă aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi apoi să se căiască. Noi nu avem ce să facem, nu ne stă în putinţă.
– Înţeleg, stăpâne.
– Acum hai să mergem! Mai adaugă Zeul.
Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna Muntele ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum.

Legătura Marelui Lup Alb cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmplă.
Câteodată, parcă tot ei erau mai aproape de credinţa strămoşească în Zalmolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţa: să apere de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate lupii ce-i erau supuşi, la fel cum Zalmoxis făcea cu oamenii.
Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de Hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zalmoxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii tot mai mari. Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă că nu care cumva să ajungă în faţă Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti.
Din haitele numeroase ce populau ţara, rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii, înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să fugă de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă fraţi. Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb.
Mai întâi câţiva, răzleţi, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codri pentru a ucide lupi. Nămeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui speră la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea arată conducătorilor români, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă.
Căci printre Daci pătrunseseră, prin graţia trădătorilor destule iscoade ale românilor. Acestea stârniseră la revoltă pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, pe ceilalţi.

Supărat de atâtea nelegiuiri Zalmoxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru, să mai însoţească trupele în luptă. Zeul mânios, îi spuse prietenului sau cu blană albă că neaua:
– Poate cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se voi căi pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună prietene, până când va sosi clipă în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în munte şi să aşteptăm, este singurul lucru pe care îl mai putem face acum.
Îndurerat, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
– Oare ani mulţi vor trece până atunci stăpâne?
– Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu putem face nimic.
– Vino! Mai adaugă Zalmoxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatră Geto-dacilor.
În Triunghi îl aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă, nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţă de la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja..
Priveau boltă înaltă a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi.
Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zalmoxis, fără ajutorul Zeului şi al Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urmă învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea Cetate a Munţilor Apuseni.
Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că marele conducător cu blană albă că neaua plânge cu durere. În faţă să se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zalmoxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea la Zeu povestindu-i ceea ce se întâmpla afară.
Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vină clipă în care Zalmoxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alungă duşmanii, pentru a reclădi vechiul Regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.
În codrii bătrâni ai munţilor, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui lup Alb.
Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc prea bine.

Balada Lupului Alb

Sursa: lupuldacicblogg.wordpress.com

Facebook Comments