Cântarea cântărilor, mirajul uman sau relaţia hierogamică a iubirii lui Adonai în transpunerea lirică

7

„Sărută-mă cu sărutarea gurii sale!
Alintul tău mai bun e decât vinul
şi e mireasma mirurilor tale
mai dulce decât tot ce e mireasmă
Numele tău e mir în revărsare;
fecioarele de-aceea te-au iubit.”

Splendidă cîntare, adorare a iubiţilor în acest poem care a stîrnit nenumărate polemici de-a lungul veacurilor. Poate că nicio carte din Noul sau Vechiul Testament nu a fost atît de comentată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi nu a inspirat atîtea interpretări. Iubitul şi Iubita, Păstorul şi Păstoriţa, Solomon şi Sulamita, alternează dorinţa, şoapta, strigătul, graţia, fericirea în acest joc curat şi neîntinat al perechilor pămîntului. Nimic nu este vulgar, nicio urmă de degradare, dimpotrivă, aici dragostea carnală are o senzualitate erotică candidă, trupurile pline de miresme se îmbrăţişează într-o adoraţie aproape de transparenţă.
Shir Ha Shirim înseamnă în ebraică cîntarea cea de deasupra tuturor cîntărilor, Sfînta Sfintelor, aşa cum o compara şi Origen ca fiind partea cea mai sfîntă din Templul Ierusalimului. Chiar dacă la început iudaismul a avut mari rezerve şi le-a interzis tinerilor să o citească, ea a fost introdusă în Vechiul Testament şi şi-a menţinut locul fiind preluată de creştinism cîteva secole mai tîrziu. Totuşi, cele două tradiţii, iudaică şi creştină au rămas la înţelegerea că există un sens ascuns în spatele înţelesului prim literal. Jocul cuvintelor duce cititorul spre dezlegarea sensurilor tainice dintre Iahve şi poporul Său sau, Hristos şi Biserica Sa. Chiar şi profeţii Vechiului Testament preferau această formă alegorică de a prezenta relaţia dintre Dumnezeu şi popor ca una dintre soţ şi soţia sa.
Totuşi, dacă interpretarea dă naştere spre fidelitate şi nu infidelitate, tinerii împart o iubire precum cea din paradis, neîntinată, pură, iubita îşi doreşte iubitul dezmierdîndu-l în cuvinte de dragoste, dorindu-l prin gîndul pur trimis către el. Privită din acest sens, alegoria vechitestamentară forţează înţelegerea suprimînd taina înclinaţiilor, a celei spre puritate sau spre alunecare; „- Cât de frumoasă eşti, iubita mea,/ cât eşti tu de frumoasă, cu ochii tăi porumbi!”, „- Cât de frumos eşti tu, iubitul meu,/ cât eşti tu de plăcut”.
Sfântul Grigorie de Nyssa, în lucrarea sa Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor analizează simbolurile poemului şi îl vizualizează mai degrabă în sfera absurdului decît în cea a realului şi asta datorită versetului 2 din capitolul întîi cînd se vorbeşte de sînii iubitului.
Poemul poate fi perceput ca o uniune a două suflete umane sau ca o uniune divino umană ce mişcă sufletul înălţîndu-l spre iubirea şi cunoaşterea Lui Dumnezeu? Versurile „Frumoasă eşti, iubito, pe de-a’ntregul/ şi’n tine întinare nu se află” şi „O, vino, vino din Liban, mireasă,/ o, vino din Liban!/ Venind, vei trece culmile Amanei,/ Senirul şi Hermonul peste piscuri,/ de-acolo unde leii-şi au culcuşuri/ şi munţii sunt bârlog de leoparzi”, sunt înţelese ca apropierea Lui Hristos Mirele de Mireasa Lui cea neprihănită, Biserica. Pasajul „vino, vino din Liban [..] vei trece culmile Amanei” este un avînt al sufletului care părăseşte ţinuturile sălbatice ale patimilor, plecând la Mirele care o cheamă. Aici, este preferabilă această înţelegere pentru că versurile au o tentă spirituală şi nu senzuală.
În Talmud găsim cam acelaşi fel de interpretare, „Dumnezeu este Mirele, comunitatea lui Israel este Mireasa”. Apoi Origen, în cartea lui Omilii la Cântarea Cântărilor, scrie într-un pasaj că „în Mire trebuie să înţeleg pe Hristos, în Mireasă Biserica cea fără de pată sau zbârcitură…”.
Chiar dacă afirmaţiile Sfinţilor Părinţi nu au forme apropiate, interpretarea lor duce în acelaşi punct; sensul Cântării nu este unul literal. Doar Teodor de Mopsuestia a văzut poemul ca pe unul simplu, el fiind scris pentru căsătoria regelui Solomon cu fiica Faraonului, dar Conciliul al V-lea de la Constantinopol reunit în 553 a condamnat această interpretare.
Cântarea Cântărilor este cea mai impresionantă carte a Vechiului Testament şi datorită faptului că, în comparaţie cu alte cărţi unde numele lui Dumnezeu apare de zeci de ori aici e pomenit o singură dată la sfîrşit. Expresiile religioase lipsesc pe tot parcursul poemului iar un mesaj teologic sau moral nu este decât indus sau interpretat, versurile sunt calde, îndrăzneţe, tonul deschizînd simţurile.
Mulţi s-au întrebat de ce Cântarea Cântărilor nu este pomenită nici măcar o singură dată în Noul Testament şi nici măcar nu s-a făcut nicio aluzie la vreun verset de-al ei. Poate, pentru faptul că latura ei umană este una prea evidentă în ochii cititorului.
Emile Osty, în cartea La Bible interpretează literal Cântarea Cântărilor scriind despre ea că; „celebrează iubirea, iubirea umană şi doar iubirea umană […] tonele de comentarii asupra acestei cărţi a Bibliei nu reuşesc să ascundă adevărul care este atât de evident pentru ochii cititorului neavizat: în semnificaţia ei literală, primă şi directă, Cântarea tratează iubirea umană care îi uneşte pe oameni.

Facebook Comments