Cartea

roman

Şi trecu o vară şi se făcu toamnă. Apoi iarnă. Atunci am ieşit pe uşă mai hotărît ca niciodată. M-am oprit la oficiul pentru recrutarea forţei de muncă şi am acceptat. Voi lucra zilnic cîteva ore, m-am decis, voi pune în gură ceva hrănitor, voi aştepta mîntuirea în viaţă!

,,Dacă închizi un ochi, orizontul vizual se diminuează, dacă închizi ambii ochi, acesta dispare. Dacă ai putea închide urechile, nările, pielea, atunci simţurile toate ar dispărea lăsînd loc spiritului să distingă lumea prin sine insuşi”. Acesta este cel mai important citat din cartea pe care aştaptam cu nerăbdare să mi-o publice una dintre edituri. Şi, de fiecare dată cînd aveam ocazia, îl recitam colegilor de muncă sau chiar trecătorilor pe stradă. Munca însă nu era punctul meu forte, părea un chin, iar viaţa o inutilitate. Gînduri suicidare mă cuprindeau adesea şi cu greutate le făceam faţă. Unori mă vedeam în cadă, leşinat, cu sîngele scurgîndu-se din antebraţele ciopîrţite, alteori atîrnînd de craca unui copac în inima pădurii, mîncat de viermi, un hoit pufrezit şi nedescoperit de nimenea. Dimineţile mă, trezeam brusc, plin de sudoare, un tren venind înspre mine să-mi curme suferinţa. Doream să se sfîrşească odată calvarul, singurul argument ce mă,ţinea în viaţă fiind speranţa că totuşi adevărul revelat va ieşi la lumină. Şi singura revelaţie era cartea aceea la care pusesem suflet alături de inspiraţia divină. Psalmul îmi devenise un fel de rugăciune a inimii, îl recitam în gînd pină cînd se făcea una cu adîncul personal, acel adînc care nu lasă omul să se desprindă nici măcar pentru o clipă cu totul de sine. Uneori închideam un ochi, apoi celelalte simţuri, dar, tocmai cînd să reuşesc închiderea totală înspre lume totul se destrăma şi o lumină îmi spărgea poarta ferecată cu întuneric. Asociam lumina aceea cu farurile aprinse ale unui tren în noaptea ce punea stăpînire pe mine.

De cîteva săptămîni nu mai venise pe la mine. Mi se părea evitant, nici măcar nu mai cînta psalmul ce ne legase spiritual. Şi de cîteva zile un alt Gabriel îşi făcu loc în inima mea. Părea la fel de real, ba chiar mai apropiat şi mai fidel mîntuirii prin mine, unealtă şi ernanaţie divină. Acest Gabriel mă însoţea neîncetat, un tovarăş dedicat scopului suprem şi adoratorul meu necondiţionat. Îl asemuiam arhanghelului cu acelaşi nume, iar aceasta nu mi se părea pură întîmplare, ci doar o confirmare a harismei pe drumul căreia am pornit. De cîteva zile am început să recitesc cartea, pagină după pagină, zi după zi. Trebuia să-mi insuşesc cele mai mici amănunte, o teamă puse stăpînire pe mine, teama de a nu pierde legătura şi inţelegerea. Iar Gabriel îmi ţinea isonul citind alături de mine. Uneori se volatiliza şi-l inspiram. În acele momente o forţă pe care nu aş putea-o descrie punea stăpînire pe mine şi însumi mă volatilizam absorbit de univers, iar psalmul ţinea legat atom de atom dincolo de forţele nucleare. Psalmul meu e bosomul îmi spuneam, revenirea la starea de trup fiind dureroasă şi traumatizantă.

Ideea de a încerca convertirea unor suflete îmi veni într-o zi mohorîtă, prilej de reflexie şi încordare psihică. Vremea mă influenţa din ce în ce mai tare, astfel că dispoziţiile sufleteşti deveniră dependente de aceasta. Fări să-mi dau seama am evoluat spre descoperirea secretelor viitorului încît dispoziţia mi se schimba înainte de schimbările vremii. Ştiam cu siguranţă dacă va ploua sau ninge în ziua următoare, dacă va fi arşiţă sau izotermie, dacă norii vor acoperi parţial sau total cerul. Transformările prin care treceam îmi dădeau oarecare speranţă, erau zile în care nu-mi mai apăreau idei suicidare, ba chiar o sete de viaţă mă cuprindea în anumite momente. Optimismul îl puneam pe seama destinului charmic fiind încredinţat de rolul istoric ce mi-a fost hărăzit. În acea zi mohorîtă am ieşit pe stradă privind feţele trecătorilor. Şi, dincolo de mimica fiecăruia, vedeam o altă faţă, cea ascunsă în spatele personei, acea mască pe care fiecare muritor şi-o perfectează, de-a lungul vieţii. Atunci am descoperit că trăiesc un teatru şi toţi ceilalţi erau ba actori, ba regizori, puţini, foarte puţini scenarişti. Am înţeles că scenaristul suprem sînt eu, că acea carte e cu adevărat piesa mîntuirii şi trebuia cumva să distribui roluri tuturor pămîntenilor.
Încă nu începuse să plouă cînd m-am aşezat pe bordura de piatră din faţa catedralei. I-am făcut loc lui Gabriel în dreapta mea şi am început să cîntăm psalmul. M-am trezit din reverie fericit, încărcat de putere divină. Împrejurul nostru cîteva făpturi, oameni ai străzii, dintre cei decăzuţi, cu pungi din care inspirau viaţă sau moarte. Mirosul acestora părea miros de om şi ne-am simţit bine. Ei nu aveau măşti asemeni celorlalţi oameni. Chipuri triste, hidoase, îndurerate, actori ai unei piese reale, aceştia se înfruptau din seva bosomului meu. M-am ridicat şi gura mea slăvea existenţa, viaţa, dorinţa şi posibilitatea mîntuirii. Apoi Gabriel s-a făcut fum şi m-a pătruns încît glasul îmi devenise tunet, iar sărmanii priveau parcă a înţelege mesajul. Veniţi după mine le-am zis şi am intrat în catedrală iar ei m-au urmat vrăjiţi de cuvintele mele.

Clădirea era maiestuoasă, icoanele păreau vii iar deasupra, în cupola celui mai înalt tun, trona sfîntul Gabriel. Chipul său îmi era cunoscut, identic cu prietenul pe care îl purtam aproape de inimă. Le-am vorbit cîteva ore fără întrerupere, ascultau parcă vrăjiţi, fără să scoată un sunet, fără să facă vreun gest care să distrugă mirajul. Doar oboseala trupului m-a oprit din recitarea propriilor scrieri. Le-am propus să ne întîlnim a doua zi, apoi iară şi iară. Fie caniculă, fie ploaie, zilnic actorii fără-de-mască treceau pragul catedralei pentru a primi vorbele mîntuitoare ale cărţii. Erau tot mai mulţi, tot mai entuziaşti, au înlocuit pungile din care inspirau cu luminări subţiri, galbene, din care un firicel negru se ridica spre cupolă. Încheiam de fiecare dată cu psalmul, un cor ad-hoc dar care părea profesionist, cu zeci şi sute de ore de antrenamente. Femei, bărbaţi şi copii înălţau vocea spre cer, bosomul meu fiind calea aleasă spre mîntuire.

Abia spre iarnă, cînd se apropiau sărbătorile creştine, am ajuns la capitolul final.
,,Dacă închizi un ochi, orizontul vizual se diminuează, dacă închizi ambii ochi, acesta dispare. Dacă ai putea închide urechile, nările, pielea, atunci simţurile toate ar dispărea lăsînd loc spiritului să distingă lumea prin sine insuşi”. Repetau după mine fraza aceasta şi încercau hipnotizaţi să-şi închidă orice legătură cu lumea. Închideau ochii, îşi acopereau urechile cu palmele, îşi prindeau nările cu agrafe de lemn, lăsau ceara fierbinte a lumînării să le picure pe piele şi nu simţeau durerea. Sînteţi pregătiţi pentru mîntuire, le-am spus, apoi am citit ultimul capitol. Atît de emoţionant, atît de convingător, atît de necesar şi imperativ încît moartea părea singura uşă spre desăvîrşire. Şi-o doreau cu toţii, erau hotărîţi să renunţe la trupurile acestea fără mască, precum şi la piesa pe care o jucau atît de jalnic. S-au strîns împrejurul altarului, s-au lăsat pe genunchi şi au aruncat lumînările. M-ai întîi s-a aprins covorul, apoi faţa de masă, la urmă hainele murdare ale făpturilor ce se ţineau de mîini cu ochii închişi asemeni tuturor simţurilor. Altarul deveni torţă iar eu, gata să gata să păşesc în mijlocul acelor suflete mîntuite. Atunci Gabriel mă părăsi precum un fum şi zbură spre icoana ce-l întruchipa, iar aura din jurul capului său deveni roşie. Trezit ca dintr-o comă profundă am ieşit repede în stradă. Afară ploua mărunt, iar trecătorii sunau disperaţi la 112.

Din volumul „Cartea”-în curs de apariţie.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici