Cât mai e până la următorul MI-E DOR

pereche

Când se nasc fluturii ne mor fricile. Dumnezeu ne pune pe umeri Aripi, să începem drumul în 2, cu paşi timizi. Apoi, din ce în ce mai îndrăzneţi, ne continuăm călătoria, oprindu-ne doar pentru o gură de aer lumesc. Până la STOP respirăm prin inima celuilalt.

Mai trece timp, la fel de neiertător ca cel dinainte să ne moară temerile. Acum însă, nu-l mai observăm cum zboară, suntem prea ocupaţi cu propriul zbor, de mână cu el, în braţe cu ea.

Înainte ni se părea neiertător, acum ni se pare binecuvântat. Înainte ne uitam la el cum se duce şi ne întrebam cum de poate cumpăra atâta repeziciune, acum tocmai rapiditatea asta ne face fericiţi. Numărăm cât mai e  până la următorul MI-E DOR, până la următoarea strângere în braţe.

Şi devenim una cu el. Cu timpul, zic!

Şi vine o zi când ne dăm seama că ne-am oprit din zbor. Ne uităm la omul de lângă noi şi nu mai avem curajul să-l întrebăm nimic. Au renăscut fricile, din propria cenuşă. Ne e teamă să nu-l deranjăm. Acum întrebările noastre nu mai au efect de zbatere de aripă, ci de creşetere de puls. Negativ.

Atunci abia aştepta să fie întrebat, acum abia aşteaptă să fie lăsat în pace. Atunci se simţea singur fără tine, acum se simte singur cu tine. Şi deschide televizorul. Să mai audă şi altceva decât cicăleala ta, văicăreala ta, frica ta, povestea ta…

Demult, îţi sărea în braţe când ajungeai acasă, şi te aştepta în miros de timp trecut prea greu fără tine, azi nu mai are timp să îţi deschidă uşa, e ocupată cu farfuriile nespălate, cu telenovela preferată, cu pisica înfometată.

Atunci nu-i păsa de chiuveta plină de urmele iubirii voastre, acum o deranjează şosetele tale aruncate pe covor. Atunci nu conta ora la care vii, pentru că îţi pregătea surprize tăcute, şi, îndeletnicindu-se cu ele, nu-şi dădea seama că ai întârziat 1 oră. Ba se ruga chiar să mai dureze un pic, să termine totul, să fie gata surpriza…

Acum însă, îţi reproşează fiecare minut trecut peste ce-ai spus la telefon, după ce te-a sunat de 1000 de ori să te întrebe unde eşti şi cu cine.

Atunci nu-i păsa de praful de pe masă, acum îşi reproşează lipsa ordinii perfecte. Atunci trebuia să fii femeie să te iubească, azi trebuie să fii gospodină.

Şi-ntr-un târziu,  obosiţi amândoi de atâtea iubiri şi griji de altceva, vă uitaţi unul la altul, neştiind ce rost mai are un „Ce mai faci?”

Neştiind ce sens să daţi lui A FOST ODATĂ… „Dar oamenii care trăiesc mult împreună uită să se mai întrebe ce mai fac.” (Mihaela Rădulescu) Mă găsiți și aici:Monica

La voi cum a fost?

cearta

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici