Ce este BIOTERORISMUL şi care sunt armele biologice în lume. Potrivit SRI

arme biologice
razboi bactereologic
Mulțumim pentru lectură și pentru că DISTRIBUI:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Ce este BIOTERORISMUL şi care sunt armele biologice în lume. Potrivit SRI

Auzim tot mai frecvent în ultimele decenii vorbindu-se despre bioterorism și arme chimice,  pe lângă alte teribile amenințări nucleare sau de terorism.

Am considerat foarte important și de actualitate să ne informăm despre pericolele de astăzi și să avem o anumită educație bazată pe informația corectă…

…pentru a nu ne panica sau rămâne indiferenți dar nici cădea în capcana paranoicilor teoriilor conspiraționiste.

Iată un amplu document provenit de la Serviciul Român de Informații, poate fi descărcat și în format PDF, pentru conservare și studiere amănunțită. În plus, puteți căuta surse complementare pe motoarele de căutare din internet.


Scurt istoric privind utilizarea armelor de distrugere în masă

Primele „arme chimice” – „fumuri toxice” au fost utilizate în jurul anului 424 î.e.n. în războiul peloponeziac.

Primii utilizatori ai „armei biologice” (în jurul anului 400 î.e.n.) pot fi consideraţi sciţii, care au utilizat săgeţi înmuiate în corpuri în descompunere sau sânge amestecat cu bălegar.

Spartanii obişnuiau să arunce asupra cetăţilor asediate bucăţi de lemn umectate cu sulfuri. Literaturile greacă, persană şi romană descriu modul în care erau utilizate animale moarte
pentru contaminarea fântânilor.

De asemenea, între anii 960-1279, în China au fost utilizate primele „fumuri cu arsenic”, în
timpul războaielor purtate de dinastia Sung.

Mongolii, în asediul fortăreţei Kaffa din Crimeea, în timpul războiului purtat între anii 1346-1347, au utilizat cadavrele celor răpuşi de ciumă cu scopul de a infecta sau de a crea o breşă în rândul apărătorilor fortului.

Veneţienii şi-au câştigat notorietatea în secolul al VI-lea prin folosirea otrăvurilor pentru eliminarea adversarilor politici şi religioşi.

Se pare că şi Napoleon a utilizat în conflictele armate baionete contaminate cu cianuri, iar în timpul războiului civil din America s-a folosit acid hipocloric la fabricarea proiectilelor.

În secolul al XV-lea, spaniolii au infestat vinul francez cu sânge provenit de la bolnavii de pestă şi, tot atunci, Pizzaro a distribuit amerindienilor din America de Sud îmbrăcăminte
contaminată cu variolă.

În secolul al XVI-lea, acelaşi virus a fost utilizat de englezi pentru impregnarea păturilor distribuite triburilor amerindiene care îi ajutau pe francezi.

În războiul împotriva Suediei din anul 1710, trupele ruseşti au folosit metoda la care, cu 400 de ani în urmă, a recurs şi armata tătară – respectiv utilizarea cadavrelor celor răpuşi de ciumă.

La 22 aprilie 1915, Regimentul 35 Pionieri ai armatei germane a lansat o încărcătură de aproximativ 180 tone de clor asupra poziţiilor franceze de pe frontul din Flandra.

Începând cu anul 1917, în timpul luptelor au fost utilizate substanţe toxice de luptă noi, cum ar fi: arsinele, acidul cianhidric, clorcianul şi bromcianul.

Cea mai toxică substanţă din timpul Primului Război Mondial a fost iperita (numele provine de la localitatea franceză Ypres, unde a fost întrebuinţată, pentru prima dată, de germani).

Pe teritoriul României, armata germană a lansat, la 17 aprilie 1917, un atac chimic asupra Regimentului 1 Vânători de Munte.

Următorul a avut loc pe 5 iulie în acelaşi an, asupra Regimentului 24 Artilerie, pe un front de 3 km, în zona Costieni-Gârleşti-Moldoveni-Nămoloasa.

Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost marcată de întrebuinţarea armelor chimice de către Japonia şi Italia împotriva Chinei şi Abisiniei (Etiopiei).

Folosirea armelor de distrugere în masă în epoca modernă

În cel de-al doilea Război Mondial, japonezii au recurs la utilizarea armei chimice împotriva trupelor chineze din Extremul Orient.

De asemenea, finalul acestei conflagraţiimondiale a fost marcat de întrebuinţarea, pentru prima dată, a armei nucleare – atacurile aviatice ale armatei S.U.A. de la Hiroshima şi Nagasaki (Japonia).

În timpul războiului din Vietnam, americanii au folosit substanţe erbicide defoliante (determină căderea frunzelor), desicante (produc uscarea progresivă a vegetaţiei) şi sterilizante (afectează solul).

Aceste substanţe nu intrau sub incidenţa Protocolului de la Geneva din anul 1925 şi nici în Convenţia privind interzicerea armelor chimice.

În perioada Războiului Rece, substanţele toxice de luptă au fost folosite în conflicte locale. Dintre acestea, se pot evidenţia: folosirea de către Egipt a iperitei, în timpul conflictului din Yemen, din perioada 1963-1967.

În războiul dintre Laos şi Cambogia din perioada 1978-1983; folosirea de către Irak a iperitei şi tabunului, în timpul conflictului cu Iranul, din perioada 1980-1988; folosirea de către Irak a substanţelor toxice la Halabja, în anul 1988, fapt ce a provocat numeroase victime în rândul populaţiei civile, în special în rândul copiilor şi femeilor.

În anii `70, s-a folosit ricin pentru asasinarea disidenţilor bulgari Gheorghe Markov şi Vladimir Kostov.

În anul 1988, Irak-ul diseminează substanţe toxice în Halabja, provocând victime în rândul populaţiei civile, preponderent copii şi femei.

În 1972, la Chicago, un extremist de dreapta a fost arestat pentru posesia a 35 de g de culturi cu virus de tifoidă.

El intenţiona să le deverseze în rezervoarele de apă ale oraşului, cu scopul de a crea „o nouă rasă de stăpâni“.

În 1976, primarii mai multor oraşe din S.U.A. au fost destinatarii unor scrisori pe ale căror plicuri fusese utilizat adeziv impregnat cu germeni letali.

În anul 1979, în rândul persoanelor care lucrau într-o unitate militară de microbiologie (Ekaterinburg, Rusia), s-a înregistrat o epidemie de antrax pulmonar, în urma căreia au
murit peste 60 de persoane.

În 1983, poliţia americană a arestat doi fraţi care aveau asupra lor câteva zeci de grame de agenţi biologici mortali.

În anul 1984, în SUA, membrii sectei Bhagwan Shree Rajneesh au infestat hrana unor restaurante din Oregon cu Salmonella Tiphi, provocând 750 de cazuri de îmbolnăvire,
scopul constituindu-l „intenţia de a influenţa rezultatele unor alegeri locale“.

În septembrie acelaşi an, o fiolă conţinând tetanos a fost expediată, prin poştă, în suburbiile New Yorkului.

În anul 1986, membrii grupării teroriste Tigrii Eliberării Eelamului Tamil (LTTE) au mixat cianură de potasiu cu stocuri de ceai ale statului Sri Lanka, în încercarea de a distruge producţia şi exportul acestui produs.

În 1989, o echipă ştiinţifică americană a demonstrat că o muscă de origine mediteraneană, a cărei larvă se dezvoltă în fructele de livadă, fusese introdusă în mod voluntar în diferite
zone din California.

Primarul din Los Angeles şi câteva ziare au primit o scrisoare prin care un grup revendica actul, exprimându-şi în acest mod dezacordul faţă de practicile agricole californiene.

La 27 iunie 1994, în Matsumoto, Japonia, membri ai organizaţiei Aum Shinrikyo au pulverizat gaz sarin dintr-un vehicul în mişcare.

Atacul era o reacţie la punerea sub acuzaţie a organizaţiei în faţa Curţii Districtuale Nagano. Ţintele erau cei trei judecători ce prezidau audierile. În urma incidentului au murit 7 oameni, iar 270 au fost grav afectaţi.

În data de 20 martie 1995, aceeaşi organizaţie, intenţionând să ucidă zeci de mii de civili pentru a provoca dezastru şi panică, a plănuit plasarea a 11 pachete conţinând gaz sarin…

… (în final au fost folosite 6 dintre acestea) în trenurile care circulau pe trei linii importante de transport subteran, utilizate zilnic de peste 5 milioane de călători.

Garniturile vizate soseau în staţia centrală Kasumigaseki dimineaţa, în perioada de vârf, în intervalul 8:00 şi 8:10.

Atacul s-a soldat cu 12 morţi şi rănirea a peste 5000 de persoane. De asemenea, a
reuşit să creeze panică şi haos nu numai în staţia de metrou, ci în tot oraşul.

Experţii în arme chimice sunt de părere că efectele ar fi fost cu mult mai grave dacă nu s-ar fi greşit dozarea concentraţiei sarinului, iar sistemul de diseminare nu ar fi avut
eficacitate redusă.

Secta Aum a repetat atacul în patru staţii din Tokyo, cu aceeaşi metodă, la data de 4 iulie 1995, dar nici atunci dispozitivele nu au funcţionat.

După doar două săptămâni, la 5 mai, membrii Aum Shinrikyo au pus pachete cu acid cianic într-o toaletă din staţia de metrou Shinjuku, Tokyo.

A fost sesizată prezenţa pachetelor, iar poliţia a acţionat înainte de a se produce vreun
incident.

Tot în 1995, Irak-ul a admis că deţine bacillus anthracis, toxina botulinică şi alfa-toxina, declarând că este pregătit să le folosească.

Toate acestea demonstrează că, deşi în 1972 s-a semnat Convenţia împotriva folosirii armelor biologice, cercetările în domeniul armelor biologice au continuat.

Dintre cele şapte state identificate de Departamentul de Stat al SUA ca sponsori
ai terorismului internaţional, cel puţin cinci sunt suspectate că ar derula programe de înarmare cu agenţi biologici, însă nu există dovezi în acest sens.

De la sfârşitul anului 1992, în SUA au fost înregistrate mai multe epidemii complexe, cu efecte pe arie largă: 400.000 de cazuri de îmbolnăvire cu crypto-spori din apă, în
Milwaukee.

În primăvara lui 1993, o epidemie respiratorie cu cauze neidentificate; în toamna lui 1994, 250.000 de cazuri de intoxicaţii alimentare cu salmonela.

Epidemiile de ciumă în India, febra hemoragică (determinată de virusul Ebola) în Africa Centrală, afecţiunile cauzate de virusul Nipah în Malaezia şi Singapore.

Gripa aviară în Hong Kong, virusul Hendra în Australia au necesitat intervenţia internaţională în timpul investigaţiilor.

Încă din fazele incipiente ale anchetei, s-a luat în calcul posibilitatea ca aceste incidente să fie considerate atacuri bioteroriste, dar nu au existat dovezi în sprijinul acestor ipoteze.

De la atacul din Tokyo din 1995, s-a remarcat o creştere a numărului de incidente cu agenţi toxici sau infecţioşi.

Până la sfârşitul anilor ’90, FBI a investigat foarte multe cazuri privind procurarea sau folosirea materialelor chimice, biologice, radiologice sau nucleare.

Astfel, Agenţia a deschis 74 de astfel  de anchete în 1997 şi 181 în 1998, concluzionând că 80% dintre cazuri erau alarme false, în celelalte reuşindu-se dejucarea planurilor teroriste.

La 5 octombrie 2001, în Florida, SUA, în urma inhalării bacilului care provoacă antrax, editorul unui tabloid a decedat.

Urme ale acestui agent patogen au fost identificate la sediul American Media Inc. (AMI) din Boca Raton, unde victima îşi avea biroul.

La testările efectuate asupra personalului şi a celor care vizitaseră clădirea în acea perioadă, au fost depistate încă două cazuri de expunere la antrax. Nu s-a găsit sursa de la care a provenit bacilul.

La 20 octombrie 2001, în Washington DC, SUA, au fost expediate trei scrisori ce conţineau spori de antrax, avându-i ca destinatari pe Tom Daschle, membru al Senatului şi Tom
Brokaw, de la NBC News, precum şi redacţia ziarului „The New York Post”.

Toate trei erau trimise din oraşul Trenton. Nu au existat victime.

Trei zile mai târziu însă, în New Jersey, doi angajaţi ai poştei şi-au pierdut viaţa în urma inhalării sporilor de antrax, iar alţi doi au fost spitalizaţi.

La 2 noiembrie 2001, în Karachi, Pakistan, a fost depistată o scrisoare conţinând spori de antrax, care era adresată ziarului „Daily Jang”. Nu s-au înregistrat victime.

În Santiago, o trimitere poştală similară a avut ca efect îmbolnăvirea a treisprezece persoane.

La 13 noiembrie, în acelaşi an, dr. Antonio Banfi a primit o scrisoare care avea ştampila poştei din Zurich, dar adresa de returnare era Orlando.

Părându-i-se suspect, medicul nu a deschis scrisoarea, iar poliţia a trimis-o pentru verificări
Institutului de Sănătate Publică. Treisprezece persoane au fost expuse la antrax.

De la sfârşitul anului 2005, pe site-urile Al-Qaeda este publicat un manual pentru producerea unui mecanism de dispersare a acidului cianic.

Dispozitivul oferă posibilitatea utililizării unor substanţe foarte uşor de procurat: cianura de
sodiu (soluţie folosită ca otravă pentru şobolani şi curăţarea produselor din metal) şi hidrogen.

Din combinarea celor două substanţe rezultă un lichid incolor, foarte volatil şi stabil în
reacţie cu apa. Inhalat, sub formă de gaz, este letal. Mecanismul poate fi acţionat de la distanţă.

Totodată, manualul Al-Mubtakkar precizează potenţialele ţinte: case rău famate, teatre, pieţe şi magazine mari, sinagogi, trenuri (staţiile nu sunt incluse deoarece…

…în aceste locuri sunt montate camere de supraveghere), şcoli, spitale, baruri şi restaurante, bănci, cinematografe, săli de gimnastică, cazinouri, biserici, birouri guvernamentale.

Instrucţiunile Al-Mubtakkar au utilitate şi pentru organizarea/ desfăşurarea altor tipuri de activităţi vizând destabilizarea societăţii prin provocarea de panică în masă, crearea de disfuncţii în sistemul de transport şi supraaglomerarea instituţiilor medicale.

Osama bin Laden a făcut publică intenţia Al-Qaeda de a-şi procura arme de distrugere în masă, agenţii chimici fiind cel mai uşor de obţinut şi folosit.

În noiembrie 2006, spionul rus Alexandr Litvinenko a decedat în urma afecţiunilor provocate de iradiere.

Poloniul 210, izotopul extrem de radioactiv şi de toxic identificat în organismul victimei, este un material extrem de rar şi greu de obţinut.

Deşi acest derivat al uraniului, descoperit de chimista poloneză Marie Sklodowska Curie, în anul 1898, se găseşte în cantităţi mici şi în natură, el este obţinut, preponderent, pe cale
sintetică.

Specialiştii în radiaţii şi chimie afirmă că este nevoie de un echipament foarte complicat, de tipul unui reactor nuclear, pentru a produce o cantitate suficientă de poloniu care să provoace moartea unei persoane.

Cercetătorii au precizat că asasinarea lui Litvinenko nu a fost opera unor amatori, ci a unei
organizaţii teroriste sau chiar a unui stat puternic.

În prezent, un considerabil potenţial de risc la adresa securităţii este generat de pericolul sustragerii de arme chimice din depozitele Rusiei

…ţară care are cel mai mare arsenal de acest tip – aproximativ 40.000 de tone.

Trebuie menţionat că Rusia înregistrează întârzieri în ceea ce priveşte respectarea
calendarului stabilit de Convenţia pentru Arme Chimice, referitor la dezafectarea acestui arsenal, program finanţat cu 2 miliarde dolari de SUA, Canada şi UE, cu termen de finalizare anul 2012.

Profesorul Danny Soham, de la Universitatea Bar Illan din Tel Aviv, afirma într-un interviu că, în viitor, vor apărea două pericole.

Primul se referă la riscul înlocuirii de către terorişti a sporilor de antrax cu agenţi patogeni ai unor boli cumplite, cum sunt pesta (ciuma) sau febra hemoragică.

Al doilea are în vedere schimbarea modului în care acţionează teroriştii – nu se vor limita la expedierea de plicuri contaminate cu spori de antrax, ci vor infesta sistemele de aerisire ale unor clădiri sau vor pulveriza agenţi patogeni de la bordul unor avioane.

În prezent nu pot fi anticipate direcţiile spre care se vor orienta acţiunile teroriştilor.

După 11 septembrie 2001, pericolul unor atacuri teroriste de amploare asupra populaţiei din oricare parte a lumii nu mai este doar o ipoteză de lucru.

Terorismul chimic, biologic sau nuclear reprezintă, la ora actuală, una dintre cele mai grave ameninţări la adresa tuturor statelor.

Având în vedere tendinţa de amplificare a violenţelor interetnice şi religioase, precum şi a numărului cazurilor de încălcare a drepturilor omului în anumite zone „fierbinţi” de pe glob…

…analiştii în domeniu au atenţionat asupra accentuării riscului utilizării acestor tipuri de arme în acţiunile teroriste, subliniind caracterul imperativ al stabilirii, în regim de urgenţă, a unor măsuri vizând neproliferarea.

Răspunzând nevoii de informaţii în acest domeniu, Proiectul pentru Neproliferarea Armelor Chimice şi Biologice din cadrul Centrului de Studii pentru Neproliferare al Institutului Monterey…

…a creat o bază de date deschisă, care cuprinde toate incidentele din această categorie înregistrate în lume, începând cu anul 1900.

Bioterorismul

Concluziile desprinse din stoparea proliferării nucleare în ultima jumătate a secolului trecut nu au valabilitate în cazul proliferării biologice în secolul XXI.

Limitarea dezvoltării armamentelor în cele două blocuri din timpul Războiului Rece şi neproliferarea multilaterală nu pot reprezenta modele pentru a contracara această nouă provocare.

Mai mult decât în perioada proliferării nucleare, civilizaţia trebuie să facă faţă
propriului viitor biologic.

Arma biologică, agenţii patogeni şi formele lor de manifestare clinică

Specialiştii definesc arma biologică drept „un mijloc sau dispozitiv prin care se produce diseminarea unui agent biologic, inclusiv a vectorilor unor agenţi biologici (cum ar fi
unele specii de insecte), cu efecte vătămătoare sau letale pentru oameni, animale şi culturi agricole”.

Agenţii biologici sunt ”organisme vii, de orice natură, sau materiale infectate, derivate din ele, care sunt utilizate în scopuri ostile şi în mod intenţionat pentru a genera morbiditate
şi mortalitate, efecte care depind de capacitatea lor de multiplicare”.

În esenţă, agent biologic poate fi orice microorganism (bacterie, virus, fung, parazit) sau toxină (produs al unui organism viu) capabil să provoace îmbolnăvirea sau moartea unui alt organism viu (uman, animal sau vegetal).

Categoria microorganismelor include bacteriile (de exemplu, cele care produc antraxul, ciuma sau tularemia), viruşii (cauzează boli precum variola, frigurile galbene şi febra
hemoragică) şi fungii (care acţionează în special asupra recoltelor agricole).

Toxinele sunt produse ale plantelor sau microorganismelor incluzând, printre altele, ricina şi toxina bacilului botulinic. Acestea pot fi obţinute şi prin sinteză chimică.

Potenţialul de risc este generat de tipurile, caracteristicile şi căile de diseminare a agenţilor biologici:

• Bacteriile sunt organisme unicelulare (antrax, tularemia);

• Rickettsii sunt paraziţi intracelulari care se reproduc şi se dezvoltă în interiorul celulelor animale (tifos, febra Q);

• Viruşii sunt paraziţi intracelulari de 100 de ori mai mici decât bacteria (Smallpox, Ebola);

• Fungii sunt microorganisme care pot afecta omul sau culturile de cereale(histoplasmoză);

• Toxinele sunt otrăvuri naturale, „fabricate” de către organisme vii, dar pot fi obţinute şi sintetic. Avantajele utilizării acestor tipuri de agenţi biologici ca arme de distrugere în masă sunt următoarele:

• producţia industrială se realizează după metodologia de fabricare a iaurtului, berii, antibioticelor sau vaccinurilor;

• majoritatea echipamentelor necesare producerii acestora are dublă utilizare (sunt întâlnite atât în industria civilă, cât şi în cea militară), astfel că sunt comercializate pe
piaţa liberă;

• există culturi precursoare de agenţi patogeni depozitate în laboratoare specializate;

• pot fi transmişi cu uşurinţă către ţintele vizate, fiind utilizate inclusiv fenomenele meteorologice;

• au eficacitate sporită: cantităţi mici de substanţă pot produce efect maxim, pe o arie largă.

Identificarea declanşării unui atac cu agenţi biologici şi toxine este problematică, întrucât, de regulă, în cazul producerii acestuia, semnele clinice sunt similare cu cele ale unei epidemii obişnuite.

În plus, odată cu dezvoltarea sistemelor de detecţie, se produc şi noi viruşi/ toxine dificil de detectat.

Prevenirea contaminării biologice a fost şi este o provocare pentru toate structurile militare şi civile…

…tehnologiile de ultimă generaţie pe care le deţin încercând să rezolve problema contracarării agenţilor „high-tech”, cum mai este denumită „moartea nevăzută”.

A preveni o epidemie sau pandemie este mai uşor decât să încerci să-i limitezi/ elimini
efectele.

Potrivit unui grup de experţi americani în prevenirea şi controlarea bolilor, agenţii cei mai periculoşi sunt:

Agenţii din categoria A – agenţi biologici care pot afecta grav sănătatea publică, având potenţial ridicat de diseminare pe scară largă.

• Variola – se transmite de la persoană la persoană, prin contact direct sau prin intermediul unui obiect contaminat, dar nu prin apă sau prin aer.

Se declanşează la 12 sau la 14 zile de la contaminare, prin febră ridicată, dureri violente de cap şi lombare.

Ulterior apare o erupţie cutanată (pete roşii) pe faţă, pe piept şi pe picioare. Izolarea bolnavilor şi vaccinarea permit stoparea epidemiei.

Mortalitatea este între 20% şi 50% din cazuri. Tratamentul se limitează la administrarea de antibiotice specifice infecţiilor bacteriene.

Nu se justifică vaccinarea anticipată contra variolei, deoarece vaccinul poate fi el însuşi
periculos.

Maladia este considerată ca fiind eradicată din 1979, iar din 1984 vaccinarea nu mai este obligatorie.

• Antraxul – maladie infecţioasă, cauzată de sporii unei bacterii, Bacillus anthracis, care se poate transmite pe cale cutanată sau respiratorie.

De secole, animalele şi oamenii au fost victimele acestei maladii.

Cercetările asupra acestui microorganism, precum şi în ceea ce priveşte utilizarea lui ca
armă biologică datează din anul 1980.

În prezent, 17 ţări sunt suspectate că ar deţine un asemenea arsenal.

În cazul unui atac terorist, transmiterea pe calea aerului este cea mai periculoasă.

Simptomele apar în şapte zile, manifestându-se prin iritaţii asemănătoare celor provocate de înţepăturile de insecte, înainte de a lăsa pe piele o ulceraţie de 1 – 3 cm şi o escară neagră.

Această maladie este gravă în absenţa tratamentului, dar bacilii cunoscuţi sunt sensibili la antibiotice.

În caz de neaplicare a tratamentului adecvat, mortalitatea este de 20% şi se datorează
septicemiei.

Forma cutanată a bolii este cea mai uşoară, manifestându-se prin ulceraţii necrotice şi hemoragice care, tratate la timp, se vindecă în câteva săptămâni.

Forma pulmonară începe cu febră mare, senzaţie de sufocare, iar în decurs de 24 ore de la apariţia simptomelor, dacă nu se intervine, boala duce la deces prin hipoxie şi şoc septic,
majoritatea cazurilor fiind letală.

Nici forma digestivă nu este mai blândă, începând cu greţuri, vărsături, febră, hemoragie
digestivă, ulterior apărând ascita (o cantitate mare de lichid în cavitatea abdominală) şi, după 2-5 zile, decesul, în 25% – 60% dintre situaţii.

De menţionat că atacul biologic cu antrax comis de secta Aum, în 1998, a rămas fără urmări, deoarece a fost realizat cu o tulpină nepatogenă a acestei bacterii.

• Ciuma – boală infecto-contagioasă produsă de Yersinia pestis. Este transmisă cel mai frecvent de rozătoarele sălbatice, prin intermediul puricilor.

Datorită faptului că germenii răspunzători de transmiterea afecţiunii sunt sensibili la
antibiotice, aceasta poate fi uşor de tratată, dacă se intervine la timp.

În fiecare an, OMS raportează între 2000 şi 4000 de cazuri de ciumă în întreaga lume.

Se manifestă prin febră ridicată, oscilantă, adesea însoţită de delir şi de halucinaţii, precum şi de tulburări digestive intense.

Semnul său caracteristic este prezenţa unei „bube”, un ganglion inflamat, voluminos, situat sub braţ.

Câteodată, „buba” se deschide şi bolnavul se poate vindeca, dar există şi un număr relativ mare de cazuri în care pacientul moare în câteva zile din cauza unei septicemii generalizate.

Mortalitatea este între 50% şi 90% pentru cazurile netratate şi de 15% în cazurile tratate.

• Tularemia – determinată de Francisella tularensis şi febrele hemoragice virale, cunoscute sub denumirile de febra Lassa şi Ebola, sunt maladii extrem de contagioase şi, în cele mai multe cazuri, letale.

Rozătoarele şi insectele sunt pricipalele „rezervoare” de viruşi.

Omul se poate infecta dacă intră în contact cu animale purtătoare de virus sau cu urina,
saliva, excrementele, sângele sau secreţiile unei persoane bolnave (Ebola).

Principalele simptome sunt: febră foarte mare, oboseală, ameţeli, spasme şi dureri musculare, epuizare.

În cazul febrei hemoragice cauzată de virusul Ebola, bolnavii sunt afectaţi de hemoragiile multiple, care ating tubul digestiv, plămânii, ochii.

Ca arme biologice, febrele hemoragice sunt puţin eficace deoarece subiectul contaminat moare atât de repede încât nu are timp să transmită maladia.

Nu există tratament şi nici profilaxie pentru febrele hemoragice. În cazul infestării cu Ebola, mortalitatea este între 50% şi 90% din cazuri.

• Marburg – febră hemoragică virală descoperită prima oară în oraşul Marburg din Germania.

Mortalitatea este între25% şi 100% din cazuri şi, cu toate că s-a produs un vaccin, aflat în faza de testare, încă nu se poate vorbi de existenţa unui remediu.

• Botulismul – afecţiune extrem de periculoasă ca formă de manifestare, determinată de Toxina botulinică.

Aceasta poate contamina apa potabilă, poate fi introdusă în alimente sau dispersată în atmosferă.

Ingerarea, inhalarea sau contactul ochilor sau al unei răni de pe piele cu o cantitate infimă sunt suficiente pentru a provoca intoxicaţii grave şi tulburări neurologice mortale.

Simptomele clasice: tulburări de vedere, dificultate în exprimare, dificultăţi la înghiţire, oboseală extremă.

Dacă semnele clinice nu sunt rapid diagnosticate, se instalează paralizia membrelor şi a sistemului respirator.

În caz de ingerare, primele simptome apar între 15 şi 36 de ore. Se poate trata cu o antitoxină care va preveni evoluţia spre formele cele mai grave.

În urmă cu cinci decenii, 50% dintre cazuri erau mortale. În prezent, numai în 8% dintre situaţii se ajunge la deces.

Întrucât toxina botulinică este sensibilă la clorul din apă, o contaminare la scară mare, prin reţeaua de apă potabilă, este puţin probabilă.

• Ricina – toxina din ricinus communis. În anumite condiţii este foarte periculoasă, în special dacă este injectată, înghiţită sau inhalată.

Nu există antidot. Dacă ajunge în căile respiratorii, moartea se produce în timp de 36-48 de ore.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, în Statele Unite şi în Marea Britanie s-au efectuat cercetări vizând fabricarea unei bombe cu ricină.

Numele de cod al substanţei era “Compound W”. Arma biologică a fost testată, dar
niciodată utilizată.

De-a lungul timpului, ricina a fost folosită pentru asasinarea mai multor disidenţi politici bulgari aflaţi în exil la Londra, de notorietate fiind cazul lui Gheorghi Markov, ucis în 1974 în capitala engleză, cu ajutorul unei umbrele cu vârful otrăvit cu ricină.

Imediat după asasinat, ricina a intrat pe lista substanţelor cu utilizare în scopuri teroriste, gradul de periculozitate fiind direct proporţional cu uşurinţa cu care poate fi procurată.

Cantităţi importante de ricină au fost descoperite în Orientul Mijlociu, iar presa străină afirma că, în 2001, în Afganistan, într-o clădire din Kabul aparţinând reţelei Al- Qaeda, au fost identificate indicii privind utilizarea ricinei.

Ricina se numără printre produsele toxice căutate de inspectorii însărcinaţi cu dezarmarea Irakului, ţară suspectată că ar fabrica arme de distrugere în masă.

Uleiul de ricin – cunoscut pentru efectul său laxativ – este extras din plantă, în vreme ce ricina este extrasă din seminţele de ricin.

Substanţa volatilă extrasă din seminţele şi tulpina plantei cu acelaşi nume este de două ori mai toxică decât veninul de cobra.

Ricina are însă şi potenţial medical. Cercetătorii din domeniu sunt interesaţi de folosirea sa împotriva cancerului şi chiar a virusului HIV, dar amploarea fenomenului terorist face ca atenţia să fie îndreptată nu spre calităţile medicale ale plantelor, ci spre potenţialul de pericol pe care l-ar putea reprezenta acestea.

Agenţii din categoria B – sunt relativ uşor de diseminat şi au rate mici de mortalitate.

• Bruceloza (specia Brucella) – boală infecţioasă cauzată de bacteria de tip Brucella care se transmite între animale, oamenii infectându-se la contactul cu acestea sau cu produsele lor.

La aceştia, infestarea are o simptomatologie similară răcelilor: febră, dureri de cap şi de spate şi slăbiciune fizică. Pot să apară însă infecţii severe ale sistemului nervos central sau afecţiuni ale inimii.

• Encefalita virală – maladie indusă de viruşi alfa, cum ar fi encefalita cabalină, dar cel mai frecvent, de cei care determină apariţia oreionului, rubeolei, rujeolei, gripei şi a
mononucleozei (virusul Epstein-Barr).

Aceşti viruşi pot provoca maladii grave şi în unele situaţii pot infecta creierul şi genera encefalita.

Prin înţepăturile ţânţarilor şi ale căpuşelor, preponderent vara şi la începutul toamnei, se poate transmite encefalita indusă de un alt grup de viruşi (arboviruşi).

De asemenea, deşi foarte rar, infecţia cu virusul rabic (virusul turbării) poate produce encefalită, în forma letală, dacă tratamentul nu este instituit înaintea apariţiei simptomelor.

• Holera – boală infecţioasă acută, produsă de vibrionul holeric (Vibrio cholerae), care determină alterarea gravă a stării generale şi evoluţia spre mortalitate în 50 până la 80% dintre cazurile netratate.

Vibrionul holeric (Vibrio comma sau Vibrio cholerae), izolat de Koch în 1883, face parte din familia Vibrionae, genul Vibrio, şi este un bacil aerob.

După cum se precizează şi într-un raport al OMS, “virusul holerei poate fi diseminat practic oriunde, dar formele de manifestare nu apar decât în zonele receptive, adică acelea unde igiena este îndoielnică, iar mijloacele de control asupra stării de sănătate limitate”.

Astfel, în prezent, această maladie pare să caracterizeze numai ţările în curs de dezvoltare, cu o infrastructură sanitară deficitară, deşi cazuri “importate” pot apărea sporadic şi în celelalte ţări.

Principala sursă de infecţie cu vibrioni holerici este omul bolnav, în convalescenţă sau purtătorul sănătos cronic, care, în condiţiile lipsei de igienă…

…îi poate transmite persoanelor sănătoase fie prin contat direct, fie prin consumul de apă sau alimente contaminate (carne, lapte, fructe, legume şi chiar fructe de mare, scoici şi stridii, după cum a dovedit epidemia din 1973, din Italia).

• Stafilocociile sunt maladii infecţioase produse de stafilococii (bacterii Gram pozitive) prezenţi în aer, în apă şi pe toate suprafeţele; omul îi găzduieşte în fosele nazale, intestin,
glandele sudoripare şi pe piele.

Infecţiile cu stafilococi pot fi contagioase şi se transmit direct (prin contact cu focarele cutanate infectate) sau indirect (prin intermediul mâinilor).

Infecţiile cu Salmonella sunt printre cele mai răspândite boli de tip alimentar, contaminând omul prin ingestia de mâncare sau apă infectată.

Alimentele care transmit cel mai adesea salmonella sunt: carnea (în special de pui), ouăle şi produsele lactate deşi majoritatea produselor contaminate arată şi miros normal.

Omul mai poate fi expus la infecţia cu salmonella şi prin contactul cu animalele de companie.  În special reptilele sunt purtătoare ale bacteriei (şopârle, ţestoase, şerpi).

Există două tipuri de infecţii cu salmonella. Simptomele încep să-şi facă apariţia, de regulă, la 12 până la 72 de ore după ingerarea alimentului contaminat.

Totodată, sunt situaţii de contaminare cu salmonella în care nu apar simptomele specifice timp de un an, persoanele în cauză fiind purtători cu capacitatea de a infesta alţi oameni.

Un alt tip de salmonella, întâlnit mai rar, este cel care are forme de manifestare mai grave, printre care şi febra enterică (sau febra tifoidă).

Acest tip de salmonella poate infesta persoanele care călătoresc în ţările slab dezvoltate din
Asia sau Africa.

Categoriile cele mai expuse la riscul de a dezvolta o infecţie cu salmonella sunt copiii, vârstnicii şi persoanele cu probleme ale sistemului imunitar.

Majoritatea cazurilor de infecţii cu salmonella se vindecă fără tratament, într-o săptămână.

Antibioticele nu sunt folosite în mod normal pentru tratarea salmonellozei, deoarece aceasta, de obicei, nu răspunde la antibiotice, iar medicaţia poate întârzia eliminarea bacteriei din corp.

Totuşi, antibioticele sunt folosite în cazul febrei enterice sau atunci când infecţia se răspândeşte din intestine în fluxul sangvin.

Alimentele congelate care au fost anterior contaminate cu salmonella împiedică dezvoltarea bacteriei, dar nu o distrug, aceasta fiind distrusă doar prin procedeu termic.

Agenţii din categoria C – sunt patogeni care pot fi realizaţi în laborator şi care au un potenţial mare de a produce morbiditate sau mortalitate

(exemple: virusul nipah şi tuberculoza rezistentă la medicamente)

Agenţii se pot transmite prin mai multe căi, dintre care doar două sunt susceptibile de a atinge un număr mare de persoane: pe cale digestivă şi pe cale aeriană.

a. Pe cale digestivă. Unele microorganisme induc maladia, nu atât prin multiplicarea lor, cât prin acţiunea toxinelor.

Toxinele sunt produse de bacterii. Ingerarea toxinelor induce boala. Acest tip de contaminare nu este considerată ca fiind periculoasă decât în cazul utilizării în aglomerările de populaţie care dispun de rezervoare de apă în care aceste toxine ar putea fi deversate.

b. Pe cale aeriană. Cei mai mulţi agenţi utilizaţi în bioterorism pot fi transmişi pe cale aeriană.

Aceştia se multiplică, inducând maladia după o perioadă de incubaţie variabilă.

Riscul cel mai mare de contaminare a mii sau chiar zeci de mii de persoane îl prezintă potenţiala diseminare în timpul manifestărilor publice sau sportive, folosindu-se avioane utilitare (care pulverizează insecticide pe culturi) sau dispozitive tip aerosol.

Vă invităm să citiți amănunte foarte importante în fișierul PDF care vă stă la dispoziție aici mai jos și pe site-ul SRI.

Broșura poate fi descărcată în format PDF direct de la sursă: SRI

Centrul de Informare pentru Cultura de Securitate
Bucureşti, str. Dimitrie Paciurea, nr. 12, sector 2
Tel. 021.410.61.36  [email protected]

Facebook Comments

Mulțumim pentru lectură și pentru că DISTRIBUI:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here