Ce trebuie să facem în zonele seismice din România?

5

Ing. Emil Sever Georgescu, director științific, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă, ne vorbește despre cutremure

În 2017 s-au împlinit 40 de ani de la cutremurul de pământ distructiv din 4 martie 1977. Sursa seismică din Vrancea și-a făcut datoria, începând încă din septembrie 2016 ca să ne reamintească existența și vivacitatea ei, cu câteva cutremure mici. Care continuă în 2017…

Opiniile sunt împărțite… Uite că suntem mai activi și noi, au zis unii… Poate că îl anunță pe unul mai mare, dar poate că data viitoare vom scăpa mai „ușor”, au zis alții. Să sperăm că nu va mai fi niciunul prea puternic, zic destui, măcar încă 10-20 de ani să avem liniște, dacă tot nu s-a produs evenimentul anunțat în atâtea studii, ne spune  ing. Emil Sever Georgescu – director științific, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă „URBAN-INCERC”

Mulți ingineri din profesia mea s-au întrebat altfel: oare cât mai avem de recapitulat și învățat pentru a face construcțiile să nu mai fie atât de fragile? Iar oamenii s-ar putea să fie mai atenți la ce construiesc, ce case cumpără sau ce pereți mai năruiesc prin casă?

Cutremurul din 4 martie 1977

Cutremurul din 4 martie 1977 a avut magnitudinea MG-R =7,2 și s-a manifestat cu intensități de 7 MSK pe o mare arie. Zonă de intensități I = VIII a avut o extindere moderată la curbura Carpaților și amplificări cu I = VIII la București, Zimnicea și Iași, pe cca. 5-10 % din teritoriu. Ca valoare, sunt știute cele 2.048 miliarde USD pierderi, peste 50% fiind la locuințe. În București s-au cuantificat 70% din aceste pierderi, adică 1,4 mld. USD. Inițial pierderile totale au fost evaluate la un echivalent de 5% PIB-ul din 1977. Ulterior s-a apreciat că au putut ajunge la aproape de patru ori mai mult.

Oricum, dezastrul a fost accentuat de cei 1.578 morți și 11.321 răniți (90% dintre morți și 67% dintre răniți fiind în București (Raport Banca Mondială, 1978).

Privind înapoi în istorie, trebuie să vedem că, în 1977, s-au plătit polițele unor aspecte neglijate încă din 1940. A fost evident că reconstrucția și învățămintele de după 1940 și-au făcut efectul pozitiv în primul rând în zona epicentrala în privința clădirilor curente din zidărie: alcătuire, centuri, calcane etc. În București, ca și în alte orașe ca Iași sau Craiova, reparațiile superficiale sau chiar ineficiente și-au manifestat din plin impactul negativ. Războiul și apoi schimbarea regimului pot să ne facă să înțelegem, cumva, aceste situații.

Ceea ce este însă de judecat mai atent este faptul că au existat noi soluții structurale care au fost testate la INCERC și s-au comportat bine, în timp ce altele, insuficient testate, au cauzat grave avarii.

Însă trebuie să fim drepți și să spunem cu voce tare, pornind de la exemplul din 1977, ca și în acel context de dezastru, cifrele au arătat că investiția în știința proiectării antiseismice se răsplătește. Structurile de după 1950 au rezistat onorabil, cel puțin  pentru protecția vieții. Astfel, în București, în cele 3 clădiri noi, parțial prăbușite, erau cca 40 apartamente din 400.000 construite între 1950-1977, adică 1/10.000 prăbușite. Iar dacă raportăm la România și la zonele de intensitate peste 7 MSK, au fost doar 0,3/10.000 prăbușite (H. Sandi, 1985).

Să recunoaștem, însă, că aceste procente au creat și iluzii cu privire la rezistența pe un ciclu mai lung de viață a unor categorii de clădiri. Mai ales s-au minimalizat efectele care pot cauza în viitor avariile greu vizibile și nivelurile reduse ale forțelor de calcul din codurile pre-1977. Aceasta poate explica și modul în care optimismul anului 1977 s-a transmis în societate și are acum un impact negativ asupra deciziilor de consolidare a structurilor din clase de risc superioare.

Ce trebuie să facem în zonele seismice din România?

Deși avem un cadru legislativ amplu, eficiența sa nu este pe măsura riscului. Politicile publice ar trebui bine concepute pentru o aplicare pragmatică iar legile, aplicate la timp. Astfel, deși avem OG 20/1994 de peste 20 de ani, nu am aplicat-o la scara expunerii reale la risc.

Chiar în această perioadă se revizuiește OG 20, dar de atâția ani era evident că, pentru a consolida clădirile vulnerabile, trebuie o lege puternică. Chiar și reconstrucția trebuie gândită anticipat, tehnologic și în planuri inginerești și urbanistice. Ca finanțare, nu trebuie să fie doar bugetul de stat. Asigurările obligatorii trebuie să acopere prima urgență a fondurilor. Dar trebuie ca TOȚI cetățenii să plătească primele. Sistemul de atestare a verificatorilor și experților tehnici, ca și sistemul de verificare a proiectelor, ar trebui să fie revizuite.

În prezent, după ediții succesive ale Codului P100-1, valorile accelerațiilor de vârf au fost sporite pentru a fi corelate cu intervale medii de recurență mai mari (Fig. 1), iar valorile perioadelor de control (Fig. 2) iau în considerație specificul spectral al mișcării / condițiile locale (mai degrabă zonale) de teren.
Sursa foto: Cod de Proiectare Seismică – Partea I – Prevederi de proiectare pentru clădiri indicativ P100-1 MDRAP – UTCB, mai 2013.

Cât timp ne trebuie că să evităm repetarea unui dezastru în București?

Un program INTENS de consolidări ar trebui să includă toate clădirile de locuit cu risc ridicat, cu termene strânse. Dacă avem 348 de clădiri în clasă de risc R1 + 429 clădiri în clasă de risc R2…R4 + 1.577 de clădiri în categoria U1…U3 + 145 clădiri neasignate (adică neclasificate) = 2.500 clădiri.

Ar trebui, deci, să lucrăm eficient ca să consolidam acest număr în intervale reduse de timp:

Clasă Risc 1 – 70…80 clădiri/an x 5 ani;
Clasă Risc 2…4 – 85 clădiri/an x 5 ani;
Categoria U1…U3 – 90 clădiri/ an x 20 ani;
Neclasificate 145….

Ar fi de lucru, succesiv, 20-30 ani… Oare ar fi mai bine să le atacăm în paralel – 5 ani…?  Sau succesiv în 10-20 ani? Oricum, în total, ar fi de lucru la clasele de risc ridicat între 10 și 20 de ani.

Am putea, deci, reduce destul de mult riscul seismic în cazul clădirilor de locuit din București într-o perioadă de 50-60 de ani de la ultimul mare seism din 1977… Pentru a atinge acest obiectiv ar trebui să consolidam, în 10 ani, măcar primele 1.000 de clădiri cu risc ridicat!

Deși, în principiu, avem capacitate de calcul, proiectare și consolidare, și poate că vom avea și legi mai puternice, nu putem spori numărul de consolidări fără colaborarea proprietarilor de apartamente. În acest scop ar trebui avute în vedere:

coerența comunicării cu proprietarii;
credibilitatea expertizelor;
explicarea convingătoare a riscului;
demonstrarea eficienței soluțiilor de consolidare.

Ce vom face „a doua zi după” un mare cutremur în România?

Trebuie să realizăm că societatea românească s-a schimbat față de 1977. Deși este lentă în reacții pe termen lung, toată lumea va fi foarte grăbită după un mare cutremur. Specialiștii și autoritățile ar trebui să știe, de pe acum, ce este fezabil și ce nu pentru etapa de după un mare cutremur. Astfel, locuirea provizorie are alte exigențe, oamenii nu mai acceptă orice corturi sau containere. Dar nu numai banii sunt problema, ci și cum vom ști să îi cheltuim, deoarece Uniunea Europeană ne va monitoriza bugetul.

Concluzii pentru cercetarea în construcții și ingineria seismică din România

Avem nevoie de mult mai multe stații accelerografice ca să verificăm realitatea mișcărilor seismice din coduri în toate localitățile și amplasamentele, ca și corelațiile cu geologia locală. Tehnicile de consolidare din Codul P100-3 ar trebui să fie testate, la scară mare sau naturală, în laboratoarele consacrate ale URBAN-INCERC.

Dar nimic nu se face gratis, de aceea avem nevoie de o comandă socială pentru a oferi societății tehnicile de protecție necesare. Fondurile trebuie să fie atât publice cât și private.

Din experiența anului 1977 pot să apreciez că o cercetare responsabilă față de societate nu presupune  grabă, dar nici întârziere în aplicarea rezultatelor validate, spre a răspunde cerințelor. Ce am studiat trebuie comunicat, cu precizarea limitelor rezultatelor.

Respectul pentru abordările științifice poate asigură deciziile corecte pentru reducerea riscului seismic și al potențialelor de dezastre.

ing. Emil Sever Georgescu – director științific, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă „URBAN-INCERC”

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.