Ce vă urez de ziua mea

M-a născut ea (și nu ”m-am” născut eu) acum cincizeci de ani, dar mie îmi place să socot zilele, pentru ca să îmi faceți felicitări mai des. Așadar, astăzi  împlinesc 18250 de zile. (liber la urări!)

Ea este acum acolo. Eu deocamdată aici. Ea merită grația și beatitudinea. Eu merit să-mi primiți paharul cu vin al inimii. (Nu vă grăbiți să-mi vărsați sângele, se varsă și singur)

Am trăit majoritatea celor 18250 de zile și foarte puține m-au trăit ele pe mine.

Am fost aiurea, razna, oriunde fericit și știu că asta nu mi-o veți ierta niciodată.

Am săvârșit un lung șir de erori, mi-am luat vinele altora și am dat vinele mele altora, am fost adesea infatuat cu modestia mea și cu sentimentul că … nu sunt de pe aici (de pe Terra asta rămasă cam a nimănui…)

Superficial – cum mereu am fost și sunt – începe cu super și asta mă face să mă simt iarăși în formă!

Am, și mereu am avut, foarte mulți prieteni pe care i-am dezamăgit deopotrivă cu prietenia pe care mi-o îngădui mie însumi. Tot așa de tare i-am și bucurat… dar nu au știut ei ”când una -când alta”, ca să se și bucure, au fost mai mereu în dubiu în privința mea, eu nu. Nu am deprins treaba cum să iert și să mă iert, ci o am în fire, nu pot altfel.

M-am îndrăgostit pe parcursul zilelor mele de nenumărate ori și nu întotdeauna de aceeași femeie, dar nici multe n-or fost, cum ne place nouă bărbaților să ne lăudăm.

Nu mă voi maturiza niciodată fiindcă nu am avut când și nici de ce, de acum nici nu mai am vreme, am copilărit fix pâcă când începe vremea datului… în mintea copiilor.

Încep foarte multe lucruri deodată, fac mai multe lucruri deodată și nu întotdeauna ajung la capăt și probabil multe nici nu au un capăt, iată veșnicia!…

Nu am remușcări. Doar cumva o subțire părere de rău (care nu este o stare continuă) pentru faptul că neamul meu nu îl voi arunca în viitor și când spun viitor, caut pluralul. Nu am alți copii în afară de mine și de femeia care vremelnic mă suportă. Toți copiii lumii sunt ai mei.

Spre diferență de mulți dintre voi, eu voi fi prezent la funeraliile mele, fiindcă tot așa am fost și la nașterea mea. Voi muri și nu cred în altă viață, nici nu cred că mă voi transforma în insectă, mamifer, plantă sau pește… Totul a fost și este aici și acum. Un aici și un acum continuu căruia îi suntem segment și căruia voi îi ziceți eternitate.

Moartea  nu este o babă suport coasei, o avem în oasele noastre încă de la naștere, este proprie și indivizibilă, o murim definitiv și ireversibil, ea moare odată cu noi, tot așa precum este și viața.

Cred în ortodoxism fiindcă este pentru mine ceva între mistic și imoral, nefiresc  și oarecum haios.

Însă nu prea iau în seamă practicitatea religiei. Dumnezeu este cu totul și cu totul altceva, nicidecum bărbosul căruia te rogi la clipele de cutremur, de boală, la gheșeft  sau… să nu te prindă când mergi la furat. Cel mai interesant personaj din istoria (ne)civilizației ăsteia este, firește, Iisus Hristos. Nu cred în demoni, decât dacă șterg foarte bine oglinzile lumii. Apropo, oglinda mea retrovizoare este smulsă și căzută pe undeva în urmă.

Valorile umane ale umanității umanilor sunt adesea prejudecăți, dogme, spălări de creier, slogane, publicitate sau scuză crimei. Acestea nu m-au încurcat prea tare, dar nici nu le-am sporit cu vreo ceva. Viciile, de asemenea, până la confuzie.

Se obișnuiește ca fiecare om să fie chemat după ceea ce știe să facă : văcaru’, popa, lemnaru’, croitoru’, sau după cum arată: roșu, negru, alb, bou, mâță, viezure…  și așa mai departe… numele meu ar trebui să fie Nimicceanu. Unii mă bănuiesc scriitor, unii poet, alții și mai rău. Am luat mereu cu ușurătate mai toate trudele, de asta nici nu am suferit, nici nu voi face ciroză… iar dacă totuși îmi va veni pofta s-o fac, o voi face de la vin și nu de la supărare. Deși ursitoarele nu mi-au prezis o astfel de plecare a cărnii de pe oase. Apropo de dânsele…  mi-au prezis că voi fi în a doua parte a vieții putred de bogat.

Jumătate din profeție este adeverită, mai rămâne să fiu bogat!

Până una alta, să știți că voi trăi fiecare zi de acum încolo tot așa. De-a fericirilea și credeți-mă, nu este ceva deloc ușor. N-o să credeți, dar nici nu vă îndemn să încercați dacă tot nu sunteți predispuși la asta  din fire… ar fi pentru voi o mare suferință… fericirea mai și doare!

Aș putea scrie dodii la nesfârșire, dar și așa v-am făcut să pierdeți vremea degeaba.

Ce aș putea să vă urez de ziua mea:

  • tot ceea ce îmi doresc mie, mai puțin ceea ce nu suportați voi din ce-mi vreau (probabil unii dintre voi nu mănâncă ciorbă de burtă sau carne de oaie, de ce să v-o doresc?!… mă sacrific eu și pentru voi)
  • sănătatea, fiind o chestiune pur spirituală, încercați să vă duceți pe picioare totul, fie câte o gripă sau ceva mai de soi… rugați-vă Dumnezeului vostru cât sunteți sănătoși, asta e cel mai greu…;
  • nu promiteți că mă veți ține minte cât oi trăi sau muri (… și nici nu vreau, la cât rău vă mai fac chiar și atunci când vă fac binele…) Cum nici nu vă considerați datori vreodată să-mi dați palme, fie banii sau lucrurile înapoi – am eu grijă să-mi scot pârleala cumva… altcumva ;
  • beți vinul cu măsura adevăratei pofte, scârba la băutură este păcat de moarte, ca și cum ai scuipa în paharul liturgic;
  • tăvăliți-vă în intimitate unii cu alții și voi între voi, cât vă ține tensiunea și magnetul, dar să știți că iubirea adevărată e altceva, vă face imponderabili și galactici iar prezervative pentru sufletul erect să nu căutați, nu există… adică nu faceți economie la generozitate… băgați-vă sufletul în ea de viață!
  • norocul și miracolele adesea îți bulversează traiectoriile dinspre o razna spre o altă razna, cel mai bine e să fii donator de noroc și de miracole… și chiar poți;
  • nu te bucura pentru moartea mea prematură (adică înaintea ta… ) dar nici nu-ți sfâșia teatral barba sau pletele, ori hainele… dă-le de pomană, oricum clipa ne suportă cât vrea ea apoi ne scuipă în gol, într-o gaură neagră (ceva mai largă decât aia prin care am venit);
  • bucurați-vă că puteți fi triști! unii se uită tâmp la bec și nu știu ce-i tristețea… precum nici bucuria;
  • suferințele sunt frustrări sau lipsa de comunicare cu propriile boli, cum tot așa și cu sănătatea sau inadaptibilitatea cu destinul ales… ai vrut ceva ce nu poți duce!… stai liniștit, te consolez, urmează mai rău… dacă nu înveți să dai naibii ce-i …al naibii…
  • nu îmi umpleți paginile rețelelor virtuale cu lamulțianiuri sau aici sub, în comentarii, știu că existați, știu că așteptați la rândul meu să vă felicit de ziua voastră și o voi face oricum;
  • nimic nu este mai unic și de neprețuit, decât absolut tot ceea ce ne înconjoară, deopotrivă… chiar și ceea ce crezi acum că ar fi răul… sau binele… Hai, gata, se crapă de noapte… să trăiești, ”la multă viață!”

al vostru, cu smerenie, Valeriu DG Barbu

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.