Cei 800 de martiri creștini care s-au sacrificat pentru Roma

ortodixa martirajului

Pe data de 14  august 1480, un masacru avea să zguduie din temelii lumea creştină apuseană a acelor vremuri tulburi. Un număr de aproape 800 de bărbaţi aveau să fie decapitaţi pe colina din afara cetăţii Otranto din sudul Italiei. În contextul războaielor medievale europene, o astfel de scenă macabră nu era deloc ceva neobişnuit. Însă ce s-a întâmplat atunci la Otranto se poate înscrie în acele momente de cotitură ale Istoriei în care cumpăna talgerelor puteau rescrie trecutul şi, implicit, prezentul. Cei 800 erau catolici şi au murit deoarece au refuzat să se convertească la Islam. Nu doar că au fost martiri, ci au fost primele victime din campania prin care Mahomed Cuceritorul intenţiona să calce sub copitele calului său chiar altarul Basilicii Sfântului Petru din Roma. Însă extraordinarul acestor fapte nu se opreşte aici, căci nu doar sacrificiul acestor martiri din Otranto, dublat fără doar şi poate de loviturile dezastruoase suferite de Mahomed Cuceritorul din partea lui Vlad Ţepeş, au făcut ca Roma să nu aibă trista soartă a Costantinopolului

Atunci când Europa a fost la un pas de a fi cucerită de Mahomed al doilea

Pe data de 29 mai 1453, luminata cetate a creştinătăţii şi capitală a ce mai rămăsese din Imperiul Roman de Răsărit, cădea sub loviturile unei uriaşe armate otomane care număra atunci peste 250.000 de războinici experimentaţi. A fost fără îndoială cel mai cumplit asediu din întreaga Istorie, un asediu al cărui sfârşit a adâncit şi mai mult prăpastia între catolicism şi ortodoxie şi a marcat definitiv evoluţia creştinismului ortodox din acel moment. Atunci, sultanul otoman Mehmet sau Mahomed al doilea după alte surse istorice, avea doar 21 de ani şi îşi trăia momentul de maximă glorie în rolul de comandant şi strateg al întregii armii turceşti. Tot atunci, Mehmet şi-a luat renumele de el-Fatih (Cuceritorul în limba turcă). Astfel Mehmet a pus capăt definitiv secolelor de lupte cu bizantinii, transformând totodată cel mai mare şi mai strălucitor oraş al întregii creştinătăţi în capitala noului său imperiu musulman. Însă cucerirea Constantinopolelui nu a însemnat deloc punctul limită al ambiţiilor tânărului sultan. Căci Mehmet Cuceritorul nu se mulţumea doar cu această reuşită. Nu! El, cel mai ambiţios urmaş al unei dinastii prestigioase de războinici ai stepelor, islamizaţi în grabă, vroia mai mult de atât. Mehmet vroia cucerirea Romei şi intenţiona să facă din proaspăt cuceritul Constantinopol baza strategică de lansare a campaniilor de cucerire a Occidentului.

Astfel, ordiile otomane erau în plin marş spre Europa. Mehmet a amânat asediul cetăţii Belgradului, unde trupele sale fuseseră înfrânte de armatele ungaro-transilvane conduse de românul Ioan de Hunedoara. Cu toate acestea, tot restul ţaratului sârb fusese deja cucerit de turci. Mehmet era dezlănţuit şi furios, campania sa din Moldova, încheiată cu bătălia de la Valea Albă îi adusese mai mult pagubă decât câştig. Dacă Mehmet nu şi-ar fi irosit trupele şi resursele în campania din Moldova şi mai ales cea din Ţara Românească în care temutul şi teribilul Vlad Ţepeş i-a îngrozit ienicerii, atunci ar fi avut suficiente mijloace să cucerească Roma. Acest adevăr este parcă înadins uitat atît de istoricii străini, cât mai ales de majoritatea istoricilor oficiali români. După insuccesele din Ţările Române şi înfrângerile suferite în Balcani în urma confruntărilor cu dârzul Skanderbeg, Mehmet se gândea tot mai serios la o campanie contra catolicismului. Nu se mai mulţumea doar cu titulatura de Fatih, ci şi-o adaugă şi pe cea de Kayser-i Rum (Cezar al Romei), şi aceasta pe baza faptului că era succesor al tronului împăraţilor bizantini în urma cuceririi capitalei şi a întrebului imperiu, precum şi a faptului că sultanul turc care îngrozise creştinătatea era de fapt un urmaş de sânge al prinţesei Theodora Kantakuzenos, fiică a împăratului bizantin Ioan al patrulea Kantakouzenos, prinţesă măritată cu sultanul turc Orhan întâiul (1326-1359). Prin urmare, Mehmet a anunţat că intenţiona să invadeze Italia, să cucerească Roma şi alipească astfel împreună cele două părţi ale defunctului Imperiu Roman. Succesul unei astfel de campanii ar fi dus fără doar şi poate la diminuarea drastică a creştinismului pe Bătrânul Continent. Şi puţin a lipsit ca Altarul basilicici Sfântului Petru din Vatican să nu devină grajd pentru caii spahiilor…
(Continuarea pe http://www.cunoastelumea.ro/povestea-celor-800-de-martiri-care-au-scapat-roma-de-turci/)

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.