Cerez Bucovinu, do Huţulcinu – Prin Bucovina spre tărîmul huţulilor

Spunem mereu că România este o ţară deosebit de frumoasă. Aşa şi este, dar e bine să înţelegem şi de unde vine frumuseţea ţării noastre – de la locurile minunate, de la relieful care ne oferă privelişti aparte, dar şi de la oamenii care o locuiesc. Sunt regiuni din ţara noastră care au ceva care le personalizează, şi pentru că sunt populate de oameni despre care, poate, merită să ştim mai multe. Aşa sunt şi huţulii.

Să descoperim o altă faţă a Bucovinei cu satele şi tradiţiile ei huţule.
Satul Benia – un sat de tradiţie al huţulilor – se află între Obcina Feredeului şi Obcina Mestecăniş (la aproape 5 km de locul din care izvorăşte Rîul Moldova) şi aparţine de comuna Moldova Suliţa din judeţul Suceava. În actuala structură comuna are în componenţa sa două sate: Moldova-Suliţa, sat reşedinţă de comună şi satul Benia, precum şi 5 cătune: Cruhla, Hrobi, Lucina, Plai şi Tonci. Actul oficial prin care s-a hotărît întemeierea comunei Moldova-Suliţa nu s-a păstrat, fiind probabil distrus în cel de-al doilea război mondial. Localitatea se învecinează la nord cu comuna Izvoarele Sucevei, la nord-est cu comuna Moldoviţa, la sud-est cu Breaza, iar la sud-vest cu Cârlibaba.

Istoria „zonei huţulilor” este foarte veche. Şi Mihai Eminescu remarcă etnia huţulă, considerînd-o nimic altceva decît descendenţa unor daci slavizaţi. Iar Mihail Sadoveanu scrie în romanul „Ţara de dincolo de negură”: „Noi huţanii am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzînd că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele.”


În anul 2012 s-au descoperit în rezervaţia floristică Răchitişu-Tătarca din sat 12 blocuri cu inscripţii paleo-creştine cioplite din serpentin verde-brun şi cenuşiu. Cinci dintre ele au fost descifrate. Unul dintre ele are 55 de semne dacice şi pe el găsim caractere latine şi greceşti. Trei blocuri au certificată datarea: august/ gustar, luni, miercuri, vineri, sâmbătă, datate 5, 7, 9. Mesajele patristice s-au incizat în greaca bizantină, latină şi parţial în daco-română. Se confirmă astfel că limba română apare încă din secolul al VII-lea. Cuvintele daco-române sînt: Isus, Isuse, Hrestos, Unsul, Ioan, Basilin. Toate blocurile (tabulare, piramidale) conţin cruci monogramate şi monograme. Pe una dintre pietre, Piatra Messias s-au găsit texte patristice ce sînt sculptural incizate cu incizii picturale rupestre. Şerpi „bot în bot”, cap de mamut, cap de sfinx (pe blocul Maranata). Numele celor trei ierarhi apare pe trei blocuri, în această ordine; Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. Numai două pietre au scriere vizibilă şi lizibilă, celelalte se pot descifra doar cu lupa. Scribii cu nume greceşti erau monahi stîlpnici (pustnici pe vârf de munte şi de stîncă). Şi Emil Kaluzniacki, (profesor de slavistică la Cernăuţi), considera că strămoşii huţulilor „au fost un popor de limbă română”.


Aducînd istoria mai aproape, pe culoarul Cernăuţilor venind dinspre pămînturile hoardei de aur, ori de la Crâm, prin Bugeac către Europa Centrală, oştile lui Batu Han conduse de un general al său Subudai (Sobotei) Baatur sau de oamenii acestuia, or fi trecut poate şi pe meleagurile unde se află astăzi satul Benia. Date certe despre numărul huţulilor existenţi în Bucovina apar în secolul al XVIII-lea, cînd s-a făcut recensămîntul populaţiei (ţinutul fiind anexat la Imperiul Habsburgic), specificîndu-se că dintre cele 14350 de familii existente la acea dată în Bucovina 1112 erau de huţuli. Casian-Gheorghe Balabaşciuc (n. 7 mai 1957, în comuna Moldoviţa, inginer silvic şi prozator, din regiunea Bucovina) scrie în volumul „Stranii povestiri huţule”: „Misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huţulii rămân o etnie cu origini încă nedefinite. Oameni imprevizibili şi adânci ca şi pădurile în preajma cărora au supravieţuit, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-şi cunosc istoria. Poate şi din cauză că nu obişnuiesc să şi-o scrie, fapt întâlnit şi la vechii daci… Singura lege le-a fost Dumnezeu, aşa cum L-au putut înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neînduplecate”.


Despre huţulii din satul Benia putem spune că au o viaţă lungă şi sănătoasă. În acest moment cel mai bătrîn huţul din sat, Petru Ungurean are 91 de ani şi e iute de picior cînd bate localitatea dintr-o parte în alta. Poate o va ajunge în etate pe Maria Cocerhan, care a plecat la Domnul anul trecut la 99 de ani şi jumătate. Ei se ocupă în special cu creşterea vitelor şi exploatarea lemnului. Acum ca şi în trecut, terenul agricol puţin în zona de munte, a permis cultivarea cîtorva plante de trebuinţă în gospodărie; orzul, ovăzul şi cartoful. Pe lîngă acestea erau utilizate şi plantele din flora montană ca leacuri pentru om şi animale sau consum. Culegerea ciupercilor şi a fructelor de pădure a fost mereu o ocupaţie a huţulilor, ele erau uscate şi folosite pe timp de iarnă. Tradiţional la huţuli, mustul de merişoare era apreciat pentru calităţile sale nutritive şi curative.

Dulgheri şi tîmplari, constructori de case renumiţi, au ridicat ştiinţa prelucrării lemnului la rang de artă. În trecut, mobilierul din casa huţulă şi multe dintre obiectele de uz gospodăresc erau confecţionate chiar de către stăpînul casei, nevasta ocupîndu-se cu îngrijirea locuinţei, pregătirea mîncării zilnice, ţesutul pînzei şi confecţionarea veşmintelor de trebuinţă celor din familie. Masa, patul şi laiţa erau mobilierul de bază în casa huţulă, ea însăşi închegată din bîrne din molid şi brad tăiate în miezul iernii pentru a avea o durabilitate mare. Draniţa pentru acoperiş era de asemenea prelucrată din lemn de brad sau molid recoltat în anumite zile ale iernii, în corelare şi cu fazele lunii (ştiută fiind influenţa acestor condiţii în durabilitatea lemnului). Nu întâmplător draniţa de pe vechile case huţule avea durabilitate de peste 50 de ani. Alegerea lemnului, a momentului tăierii şi a modului de uscare erau atent urmărite şi acest fapt ne surprinde şi azi. Sănătatea bîrnelor din pereţii caselor de peste 150 – 200 de ani a rămas intactă. Din casa huţulă nu lipsesc vasele din lemn, fie ele hîrdaie, budace, ciubere, cofe, butoiaşe, bărbînţe sau untarniţe. Cofele erau cioplite din brad sau molid şi se foloseau la păstrarea şi prelucrarea laptelui, domeniu în care huţulii erau meşteri neîntrecuţi. Laptele acru, huslinca huţulă, preparate din combinarea diferitelor sortimente de lapte de vacă şi de oaie deosebit de nutritive şi bune la gust le-au dus multă vreme faima prin comunităţile de la munte. Prelucrarea osului, cu deosebire a coarnelor de cerb este o îndeletnicire veche a huţulilor. Din această materie primă meşterii executau obiecte decorative, dar şi utile, ca de exemplu poroşneţele (pentru păstrarea prafului de puşcă), solniţe sau nasturi pentru haine.

Din casa huţulă tradiţională nu lipseau roata de tors şi războiul de ţesut, cu ajutorul cărora se lucrau nu numai îmbrăcăminte pentru cei din familie ci şi obiecte decorative şi totodată utile: covoare, preşuri, lăicere sau ştergare. Lîna din gospodăria huţulă era prelucrată, femeile împleteau din ea ciorapi groşi, pieptare, bluze sau mănuşi.

Simion Florea Marian (1847-1907, folclorist şi etnograf român), ne povesteşte în cartea „Vrăji, farmece şi desfaceri” şi o altă faţă a huţulilor cum că erau şi mari vrăjitori. În poveştile şi amintirile bătrînilor huţuli erau evenimente legate de practici oculte. De magia neagră a huţulilor se leagă poveştile cu demoni, cu duhuri ale pădurilor, dar şi practici cum ar fi influenţarea destinului, legarea sau dezlegarea unor blesteme, luarea manei de la vite etc. De obicei cele care practicau magia erau femei bătrâne care în sat erau şi doftoroaie, ştiau totul despre puterea tămăduitoare a plantelor. Cele mai temute erau vrăjile cu obiecte ce aparţineau celor trecuţi dincolo de pragul acestei lumi, despre care se vorbea în lumea huţulă că nu pot fi desfăcute. Multe din vechile credinţe şi obiceiuri huţule s-au pierdut de-a lungul vremurilor, însă unele dintre acestea mai sunt păstrate şi astăzi; încondeierea ouălor de Paşti şi datinile de Crăciun. Chiar şi în prezent există tradiţia încetinării bisericii, copii aduc la biserică în prima zi de Crăciun coroniţe din cetină de brad, frumos ornamentate. Printre elementele naturii cu influenţe benefice bradul era la loc de cinste. Din acest motiv multe dintre tradiţiile şi credinţele huţulilor au la bază acest arbore, pe care şi vechii daci îl considerau sacru. Bradul era mereu prezent la evenimentele majore din viaţă. La nuntă, poarta casei în care avea loc evenimentul era împodobită cu doi brazi decoraţi cu panglici colorate. Când mireasa era din sat străin, tinerii din satul mirelui barau drumul alaiului de nuntă cu un lanţ din cetină de brad, cerînd vamă, obiceiul purta numele de „brama” (poarta). Vătăjeii călări îşi împodobeau caii cu cetină de brad. Cînd îşi construiau casele, huţulii împodobeau vîrful acoperişului cu brad ca semn al reuşitei şi al perenităţii. La exploatarea pădurii cei mai bătrîni fasonatori îşi cereau iertare bradului bătrîn pe care trebuiau să-l doboare. Acest obicei a rămas în versurile unui cântec; „Iartă-mă, frate molid/ Să-ţi iau viaţa am venit…”.
Tot arbore cu puteri benefice era considerată şi tisa, cîndva destul de frecvent găsită în munţii Bucovinei. Din lemn de tisă huţulii îşi făceau cuie speciale pe care le băteau în talpa casei la ceremonia de sfinţire a acesteia, pentru a proteja casa de rău. Cînd peste casa unui huţul se abătea vreo nenorocire sau unul dintre membrii familiei trebuia să plece la drum lung şi primejdios, capul familiei se închina la cele patru colţuri ale odăii, se spunea că acolo stăteau divinităţile protectoare ale casei.

Credinţa că sufletele celor plecaţi în altă lume se întorc acasă de Paşti şi de Crăciun se manifestă în obiceiul de a pune pe pervazul ferestrei un pahar cu băutură, iar pe masă o strachină cu mîncare de post. În ajun de Crăciun, animalele din grajd erau îngrijite, hrănite şi adăpate cu mare grijă, pentru ca abia după aceea membrii familiei să se adune la masă pentru a ajuna cu 12 feluri de mâncăruri de post. Colindătorii îşi începeau colindele abia după consumarea cinei şi niciodată mai înainte de aceasta.
Despre modul în care huţulii şi-au dobîndit pământurile mai povestesc şi azi bătrînii. Ţinuturile fiind preponderent împădurite exista o poruncă domnească ce permitea ca cei care lăzuiau pădurea să fie recunoscuţi ca stăpîni pe terenul astfel obţinut. Toată pădurea cîtă o puteau înconjura într-o zi de mers călare, făcînd semne de hotar cu toporul pe arbori, le revenea în stăpînire. Apoi în mijlocul acestor suprafeţe deschideau cîte o tăietură în care îşi ridicau case şi grajduri, iar cu lemnul din arborii doborîţi îşi întemeiau gospodării în mijlocul pădurilor. Cu timpul lărgeau aceste ochiuri pentru a dobîndi terenuri agricole. Poate din cauza acestui obicei chiar şi în zilele noastre huţulii obişnuiesc frecvent să-şi mute discret îngrădirile în interiorul fondului forestier lărgindu-şi astfel proprietăţile.

 

O altă tradiţie păstrată pînă astăzi este creşterea cailor, huţulii avînd în prezent o rasă de cai omologată – rasa huţul. Rasa huţul este mică de înălţime, talia este pînă la 1,44 metri, principala sa caracteristică fiind forţa şi rezistenţa. Este un cal robust, tipul calului de munte, de aceea a fost folosit de armată pentru transportul alimentelor, al armamentului, muniţiei sau personalului. Este o rasă foarte rezistentă atît la condiţiile de mediu, cît şi la condiţiile de hrană, la boli şi la frig, pentru că aici temperaturile de iarnă ajung pînă la -30 de grade. În prima duminică din iulie, la herghelia Lucina din comuna Moldova-Suliţa se desfăşoară Festivalul Huţulilor.
Mai sunt multe de spus despre huţuli, ei rămîn aici pe aceste meleaguri bucovinene ca să-şi ducă mai departe tradiţiile. Localităţile locuite în prezent de huţuli sînt: Izvoarele Sucevei, Moldova-Suliţa, Benia, Breaza de Sus, Breaza, Măgura, Lupcina, Costileva, Brodina, Brodina de Sus, Sadău, Zalomestra, Cununschi, Argel, Dămăcuşa, Ciumârna, Iedu, Cârlibaba, Moldoviţa, Vatra Moldoviţei, Ulma, Nisipitu şi Paltin (în judeţul Suceava) şi Bistra, Ruscova, Vişeu de Sus, Poienile de sub Munte (în judeţul Maramureş).

Facebook Comments