Comemorarea zilei: Ştefan Luchian – „Poetul Plastic al Florilor”

 „Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul”.(Ştefan Luchian)

Când vorbesc despre poezie şi artă, nu mă refer doar la versuri şi poeme în stil clasic sau modern. În viaţa românului poezia este prezentă pretutindeni, sub diferite forme, deoarece românul trăieşte intens – POEZIA.

În scurte cuvinte, vreau să scriu despre o astfel de poezie, diferită de cea cu care cotidianul ne-a obişnuit. Mă refer, de fapt, la cel care a fost numit, „Poetul Plastic al Florilor ” şi despre care Tudor Vianu mărturisea:

“Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate…, un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”.

Ştefan Luchian este artistul despre care profesorul său, Nicolae Grigorescu, a exclamat:  “În sfârşit, am şi eu un succesor!”

Cunoscut drept  pictorul florilor, Luchian rămâne unul dintre cei mai talentați pictori români. Născut la 1 februarie 1868, în satul Ştefăneşti, judeţul Botoşani. În casa maiorului Dumitru şi Elena Luchian, în localitatea Ştefăneşti, judeţul Botoşani,  la 1 februarie 1868, avea să se nască cel care s-a făcut cunoscut drept pictorul florilor. Ştefan Luchian rămâne unul dintre cei mai talentaţi pictori români.

Ca și Grigorescu sau Tonitza, Luchian a studiat la Paris și München unde a fost influențat de impresionism, curent la modă în acea epocă, prin care  artistul reușește să transmită emoție și candoare în portretele sale.

Din păcate, în anul 1900, la vârsta de 30 de ani, Luchian este crunt lovit de o boală nemiloasă, scleroză multiplă. Paralizia care se instalează cu repeziciune în corpul său îl duce la incapacitatea de a picta.

Despre chinurile pictorului, Tonitza îşi aminteşte: “I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”.

Cel care odinioară își spusese modest ”un zugrav” lăsase însă în urmă comori pentru toți românii.Maestrul Luchian a trecut în eternitate în noaptea din 27 spre 28 iunie 1916 în casa lui din Bucureşti. Pe şevalet, odihnea ultima lui creaţie începută: chipul unei femei. Ştefan Luchian a lăsat în urma sa 11 peisaje, 8 tablouri cu celebrele flori, 5 portrete şi 4 compoziţii.”

De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful simţirii acestui artist neasemănat va putea începe sa-l scrie cu o închinare pentru spiritul lui tolerant, pentru sufletul lui primitor ca o casă albă, prieten al tinereţii şi al talentelor nerecunoscute de burţile verzi şi uscate ale artei.

Luchian este, mai mult decât mulţi pictori, omul artei sale. Pentru tablourile lui el e ceea ce-s fluturii pentru câmpie, ale căror culori se reproduc pe pânza aripilor albă. Dacă trupu-i muncit de toate sfintele durerii, nu este de catifea şi mătasă. ochii lui Luchian, iluminaţi, de-o flacără adâncă. poartă-ntr-înşii stofa strălucită tablourilor lui” – Tudor Arghezi

Despre compozițiile florale ale lui Stefan Luchian, Octavian Paler afirma: A vedea florile lui Luchian fără a ști ce se afla în spatele frumuseții lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlăuntrul corolei anemonelor grăuntele de frig, de noapte, care face ca petalele să ardă si mai intens. Despărțirea creației lui Luchian de suferința lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastră că suferința nu dă talent, dar pune un om talentat la o răspântie de unde poate ieși un învins sau un învingător.

Facebook Comments