Conectarea la suflet

Un pescăruş îşi deschide aripile în lumina lăptoasă a dimineţii, pluteşte uşor deasupra valurilor înspumate ale mării, liber, contopit cu orizontul albastru, cred că el nu îşi pune niciodată problema cît de departe să zboare sau cît de sus, libertatea îi permite să nu se limiteze şi să atingă un alt nivel de percepţie a luminii. E o mare diferenţă cum percepi lumina, de jos ea nu are aceeaşi strălucire. Nimeni nu s-a gîndit poate la faptul că întotdeauna lumina vine de sus, ea cuprinde totul. Oare de ce nu s-au inventat pentru prima oară becurile aşezate în pardoseală? Dacă montezi un bec jos observi foarte clar circumferinţa razei de lumină, ea este limitată pe o anumită porţiune, dacă îl montezi sus, undeva în tavan, atunci lucrurile se schimbă, lumina cuprinde totul. E foarte interesantă această situaţie.

Un pescăruş iubeşte mai mult marea sau lumina, sau poate pe ceilalţi pescăruşi din preajma lui? Te uiţi, îl priveşti şi nici nu îţi dai seama cît de multe ai de învăţat de la el. Ce se poate oare învăţa de la un pescăruş? În primul rînd îmi amintesc pasajul pe care l-a rostit Mîntuitorul Hristos: „Priviţi la păsările cerului că nu semănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mai presus decît ele?” – Matei – 6, 26.

Poate avea un pescăruş o deschidere mai mare decît tine spre iubirea divină? Cu siguranţă da. Putem spune că unii pescăruşi iubesc mai mult pe Dumnezeu şi fac mult mai mult Voia Lui decît unii oameni. Avînd canale de percepţie, comunicînd pe unde diferite de cele ale omului, ei Îl percep pe Dumnezeu în elementele naturii, în mare, vînt, lumină. Te întrebi cum comunică un pescăruş cu Dumnezeu; iubirea lui pentru zbor, vînt, apă este atît de mare încît el ştie că Dumnezeu e „aceea sau acel” element al naturii. Pentru el apa este Dumnezeu, lumina este Dumnezeu, vîntul este Dumnezeu. Cît de libere sînt păsările cerului să zboare, ce frumuseţe şi extaz este în acest zbor. Da, de la un pescăruş poţi învăţa în primul rînd detaşarea, libertatea de a iubi cuprinzînd în iubirea ta tot ce cuprinde şi lumina. Cît este de frumoasă lumina dimineţii, de ce oare este ea cea mai frumoasă? Are o anumită nuanţă, mai multă putere de a sparge întunericul, de acolo începe iubirea, din acea lumină, ea poate fi percepută şi ca viaţă.

Sufletul se trezeşte dimineaţa plin de iubire, la fiecare om există un moment cît de mic de aşa-zisă scăpare, în prima fază a stării de trezire, sufletul simte o pace, o relaxare, respiraţia pulsează sub o forţă uşoară, abia perceptibilă, este o clipă de extaz. Cine poate sta cîteva minute în această stare îşi poate echilibra mult psihicul întărindu-l pentru a rezista problemelor din timpul zilei. Cînd mintea întrerupe această stare de pace, omul trece deja în cotidian, coboară în real. Cînd este sufletul liniştit şi relaxat? Cel mai mult dimineaţa. Atunci pentru prima oară se deschide impactul cu lumina, apoi starea de libertate, o stare care cu greu poate fi definită. Omul are toate elementele necesare pentru a se stăpîni pe sine însuşi.

Pescăruşul se trezeşte dimineaţa şi îşi începe zborul, el are mai multe elemente care îl fac să rămînă în starea de extaz: lumina, zborul, libertatea, vîntul, apa. Deja cînd pronunţi cuvîntul zbor, în sufletul tău se întîmplă ceva, se schimbă efectiv starea ta sufletească şi parcă eşti mai uşor, ai un sentiment de plutire.

Pescăruşul face Voia Domnului pentru că stă cît mai mult în această stare de extaz. El experimentează iubirea mai mult timp pe parcursul unei întregi zile, îşi menţine interiorul conectat cît mai mult la divin. El nu are decît natura cu el. Omul are acoperiş, are bunuri, foarte multe elemente ajutătoare dar totuşi nu îl iubeşte pe Tatăl ceresc mai mult decît îl iubeşte un pescăruş. Asta voia să spună Mîntuitorul în pilda Lui. Elementele de ajutor pentru a te menţine în lumină şi iubire sînt de cu totul altă natură decît îşi imaginează omul.

La marginea unui sat din bucovina avea casa o bătrînă pe nume Anica, care rămase văduvă de mulţi ani. Ea era îmbrăcată sărăcăcios dar curat, nu deţinea nici o bucată de pămînt, nu avea nici o vacă sau un alt animal sau pasăre de ajutor. Îi plăcea să culeagă plante şi le ştia rostul chiar de la străbunica ei şi tot timpul pleca în pădure sau îngrijea de grădiniţa din spatele casei. Toată lumea din sat o cunoştea şi mulţi apelaseră la ea cînd trecuseră prin momente de boală, avea acest dar de a găsi leacul potrivit pentru boala potrivită. Ceea ce m-a uimit în toată această poveste a fost faptul că într-o zi, bătrîna rămasă fără ulei pentru candelă, aşa cum nu se mai întîmplase niciodată, a căutat foarte mult timp prin casă ceva bănuţi ca să meargă la magazinul din sat să cumpere ulei. Uimirea ei cît şi a vînzătorului a fost că ea adusese bani care nu mai erau în circulaţie de foarte multă vreme si pe deasupra mai erau şi ruginiţi. Bătrîna trăise din Voia Domnului, ea fusese ajutată de oamenii din sat, răsplătită pentru plantele şi rugăciunile ei, neştiind de ani mulţi ce monezi sînt în circulaţie şi ce bani se primeau la magazin.

Pescăruşul îşi întinde aripile în lumina dimineţii, zboară peste întinsul mării, se aşează pe un catarg şi cu ochii lui mici scrutează orizontul. Este plin de pace şi iubire, între el şi mare se creează o armonie deplină. Este mai aproape de Dumnezeu prin însăşi pacea sa.

Între lumina dimineţii şi starea de relaxare nu poate exista nimic, nu cred că cineva poate fi împiedicat să trăiască acea stare măcar de cîteva ori în viaţa sa.

E atît de simplu să încerci acest exerciţiu, zi de zi, cîteva minute se adună, poţi începe cu totul altfel o nouă zi, sufletul poate să urce prin acest „zbor” într-un timp mult mai scurt spre sferele pline lumină şi pace, bune încărcătoare de energie divină.

Nu te împiedică nimic să fii ca acel pescăruş, poţi închide ochii şi lumina din interior să fie mult mai frumoasă, mai strălucitoare decît cea din exterior, poţi lăsa iubirea să intre în toată fiinţa ta şi abia atunci vei începe să observi că vindecarea structurilor tale începe să se accelereze.