De ce plângem și ce putem învăța din lacrimile noastre?
Plânsul este informat despre toate, începând de la cultură și identitate până la poziția socială – și studierea acestuia ne-ar putea ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.
Este normal ca oamenii să considere lacrimile doar un comportament semn de slăbiciune și nu un subiect de investigație. Lacrimile sunt, spun unii, treburi femeiești, auto-indulgente și melodramatice. Nu este dificil să observați, în astfel de credințe, unele presupuneri patriarhale despre ceea ce trebuie evaluat ca fiind bravură și ce ar trebui să fie batjocorit.
Profesorii de literatură îi vor învăța pe elevi să nu arate tristețea personajelor lor prin plâns, numindu-l un gest ieftin. Pe de altă parte, există cei care proclamă nevoia „unui plâns zdravăn”, cei care apără plânsul și care văd lacrimile aproape ca o identitate. „Sunt un strigăt”, spun ei, lăudând efectele sale de curățare a sufletului. „Treceți peste asta”, își instruiesc supușii adversarii plânsului, cerând trecerea la progres și la acțiune pe care ei cred că i-ar împiedica să plângă.
Dar, mai degrabă decât să privești lacrimile cu o credință predeterminată în valoarea lor sau să le ascunzi de jenă sau dezgust, poate fi mai clar să privești prin lacrimi, în sau în jurul lor, să urmărești tiparele mici și mari pe care le creează și le dezvăluie.
Nu toate lacrimile sunt egale. Corpul uman produce trei tipuri de lacrimi: bazal, care formează un strat uleios pe globul ocular pentru a împiedica uscarea acestuia; reflex, care apare atunci când un ochi este iritat în urma tăierii unei cepe sau a unui fir de praf și trebuie să curgă curățitorul; și psihogen, care apare din motive emoționale. În special, lacrimile emoționale au un nivel proteic mai ridicat decât lacrimile bazale și reflexe, ceea ce le face mai groase și le face să cadă mai lent.
Această grosime a lacrimii mă intrigă! – Cu cât durează mai mult aceste lacrimi pentru a călători pe un obraz, cu atât este mai mare șansa ca acestea să fie observate de o altă persoană și mesajul lor posibil perceput. Lacrimile sunt un semnal social.
Unii oameni nu sunt de acord, susținând că oamenii plâng și când singuri. Dar chiar și fără martori, lacrimile curg tot spre exterior, căutând alinarea. Acest mesaj poate fi direcționat social către sine; uneori un om singur își înfășoară brațele în jurul său, creându-și propria îmbrățișare relaxantă. În acele momente, te-ai putea gândi la afirmația poetului Arthur Rimbaud: „Eu sunt un altul”. Uneori, o persoană este și expeditorul și destinatarul semnalului de plâns.
Ceea ce se întâmplă cu semnalul social al lacrimilor variază de la cultură la cultură și depinde de identitatea, accesul la putere și credințele plângătorului și ale martorilor săi.
Lacrimile servesc adesea ca un lubrifiant în roțile supremației albe. Multe persoane (inclusiv Brittney Cooper și Ruby Hamad) au scris despre deteriorarea lacrimilor femeilor albe – cum au contribuit ele la o lungă istorie de violență împotriva negrilor, nativilor și a oamenilor de culoare.
Medicii au propriile modele precise în care să interpreteze lacrimile oamenilor. Acestea pot atârna mici file de hârtie pe ochii unui pacient pentru a măsura producția de lacrimi, dreptunghiurile subțiri își schimbă încet culoarea pe măsură ce corpul își face treaba. Când un psihiatru lucrează pentru a diagnostica depresia, el va cere unui pacient să-și descrie plânsul, oferind o serie de posibilități de la: „Nu plâng mai mult ca înainte”, până la: „Plâng peste fiecare lucru de nimic”, înainte de a încheia cu uscăciune insensibilă: „Vreau să plâng, dar nu pot”. Îmi amintesc de hipotermie, durerea în creștere și tremurat, care se transformă cu puțin timp înainte de a sfârși în căldură surprinzătoare a unei lacrimi.
Depresia mea nu a ajuns încă la acea stare de uscăciune! În schimb, când ajung la nivelul de jos, mă trezesc tremurând de lacrimi iar la o oră după totul să fie opusul. Învăț să spun aceste lucruri și nu este nici mândrie, nici rușine. Lacrimile au obiceiul de a se mări și micșora. Însăși natura lor – originile lor emoționale – îngreunează exprimarea clară a acestor sentimente.
De aceea, încerc, pe cât posibil, să spun ce fac lacrimile. Lacrimile pot forma o legătură intimă între oameni. De asemenea, pot crea o separare dezgustată. Efectul lor depinde în mare măsură de gradul în care oamenii împărtășesc povești comune despre cine sunt și cum funcționează lumea.
Am citit odată afirmația potrivit căreia oamenii plâng uneori din experiență estetică, „precum nașterea unui copil sau prezentarea ultimului Lamborghini”. Ambele exemple mă dezamăgesc. Am experimentat de două ori nașterea (o dată fiind copil, altă dată ca mamă) și nu pot înțelege cum intră în categoria „experiență estetică”. Trebuie să recunosc că nu am văzut niciodată un Lamborghini – la mine în garaj – dar când îmi imaginez unul, nu am nicio înclinație să plâng. Îmi este greu să îmi imaginez orice posibilitate de conectare cu cineva ale cărui idei de lacrimi estetice diferă atât de mult de ale mele. Sincer, îmi este greu să-mi imaginez lacrimile. Am senzația că, în realitate, sunt mici Lamborghini care coboară pe față.
Lacrimile care par pline de potențial sunt cele care surprind prin ruperea modelelor prezise și sistemice, dezvăluind curenții mici și ciudate subterane în care oamenii rezistă zilnic la maree mai mari.
Acest tip de plâns nu confirmă ceea ce găsesc deja convingător emoțional și nici nu mă lasă să-mi rostogolesc lacrimile. În schimb, indică noile posibilități de înțelegere, noi combinații de idei.
Când fiul meu era copil, a plâns într-o zi pentru că lămâia pe care voia să o mănânce nu va rămâne întreagă. De ce m-a atins asta? Mă gândesc de ce, privind prin lentila lacrimilor sale, lămâia a devenit mai reală pentru mine decât fusese încă din copilărie. Nu era o marfă, nici o metaforă din care să extragem o lecție despre dulceață. Ea era complet ea însăși, conținând în mod genial completitudinea și distrugerea sa.
Poate ai observat că este aproape imposibil să cânți și să plângi în același timp. Mușchii gâtului nu pot asculta simultan comanda de a modela notele și comanda de a se menține deschise pentru a maximiza aportul de oxigen (o comandă care provoacă plânsul în mod inconștient). Acest lucru mă determină să cred că opusul plânsului nu este râsul (acestea două, aș spune eu, sunt surori), ci cântatul. Ca poet și ca ființă umană care trăiește pe o planetă, tratând tot mai profund și inegal cu ororile induse de capitalism, vreau să mă ocup de ambele: momentele de cântat; momentele în care se rupe o voce de plâns.
În ultima vreme m-am gândit mult la punctele de rupere, în parte datorită unei conversații cu poetul iraniano-american Kaveh Akbar despre limitele limbii engleze și toate violențele care au avut loc în țara sa. Recent, mi-a trimis o conferință pe care tocmai a susținut-o pe acest subiect, ținută în timp ce Statele Unite au amenințat din nou Iranul cu războiul. El a scris că limba engleză este „o tehnologie care a fost folosită pentru promovarea și protejarea crimelor, a sclaviei, a decimării ecologice, construcția și desfășurarea armelor nucleare și multe altele.”
Plânsul apare atunci când oamenii au atins limita a ceea ce se poate spune în cuvinte și a ceea ce se pot descurca singuri. Acest lucru nu înseamnă că vorbele lor până la acel punct sunt neapărat bune sau adevărate sau trebuie să fie de încredere, dar înseamnă că s-a ajuns la un punct de rupere. Înseamnă că este timpul să fiți atenți la sistemele care determină să se ivească lacrimile.
Subiectul răsplătește această atenție. După câțiva ani de cercetare, m-am trezit că învăț noi modalități surprinzătoare de a înțelege plânsul, fizic și metaforic.
De exemplu, se dovedește că năprasnicul nod în gât, atunci când lacrimile sunt iminente, nu este deloc o exaltare. Prin ascultarea imperativului de a continua respirația prin suferință, mușchii gâtului funcționează pentru ca gâtul să rămână deschis. Când încercați să înghițiți, mușchii rezistă, creând senzația de obstrucție. Unii oameni găsesc alinare în acest fapt – că gâtul lor nu se închide, că trupul lor are grijă de ei și le aduce aerul atât de necesar. Ce-ar fi dacă am putea privi plânsul în alt mod, nu ca un punct de oprire, ci ca un pasaj?
Și dacă am putea privi prin lacrimi pentru a înțelege abundența tiparelor: bucurie, opresiune, durere, frumusețe, am surprinde mesaje pe care cuvintele nu reușesc niciodată să le exprime.
Acesta este un fragment din Cartea plânsului de Heather Christle, care este publicată la Corsair.
NA: Emil Cioran spunea așa: ”La judecata de apoi vor fi cântărite doar lacrimile”
VA URMA