De ce uităm unele lucruri, dar ne amintim altele?

memoria

Creierul, cu cele 100 de miliarde de neuroni, ne permite să facem lucruri uimitoare cum ar fi învăţarea mai multor limbi sau construirea rachetelor spațiale cu care oamenii pot ajunge în spaţiul cosmic. Cu toate acestea, în ciuda capacităţilor sale uimitoare, nu ne putem aminti unde ne punem cheile, uităm de ce am mers la magazinul alimentar şi nu reuşim să ne reamintim unele evenimente din viaţă personală. Această contradicţie aparentă în funcţionalitate dă naştere următoarei întrebări: de ce uităm unele lucruri, dar ne amintim altele? Sau, mai fundamental: ce, mai exact, cauzează uitarea?

Un articol publicat recent în Pscyhological Science, de Talya Sadeh şi colegii săi de la Institutul Rotman Research din Toronto, se adresează unei dezbateri îndelungate în lumea ştiinţei memoriei – „uităm lucrurile din cauza îmbătrânirii sau a interferenţelor?”.

Îmbătrânirea
Susţinătorii uitării ca urmare a îmbătrânirii afirmă faptul că amintirile noastre dispar încet, din cauza unei perioade de timp în care nu au fost accesate. Vă puteţi imagina acest lucru ca un mesaj scris în nisip, cu fiecare val al oceanului care curge peste ţărm, scrisul devine mai puţin lizibil până când în cele din urmă dispare în întregime. Nisipul reprezintă reţeaua celulelor creierului în care se formează memoria, iar valurile oceanului reprezintă timpul care trece.

Interferenţele
Adesea, în contrast cu îmbătrânirea putem vorbi şi despre interferenţe. Se crede că „amintirile ajung să fie mai puţin accesibile din cauza interferenţei cu informaţii similare obţinute înainte sau după formarea lor”, potrivit Talyei Sadeh şi a colegilor săi.
În exemplul nostru de mai sus cu nisipul, aceasta ar însemna că în loc de corodarea lentă a mesajului, un copil ar veni şi ar scrie efectiv peste el. Acest fapt face ca mesajul să fie mai greu, sau chiar imposibil de perceput.

Copilul din acest exemplu reprezintă o experienţă nouă şi mesajul pe care îl scrie este informaţia lăsată la nivelul creierului de acea experienţă. Acest lucru duce la uitare, deoarece în esenţă suprascrie memoria originală. Acesta este un proces care poate duce, de asemenea, la crearea amintirilor false.
Ceea ce Sadeh şi colegii săi din Canada au arătat este faptul că aceste teorii nu trebuie să se excludă una cu cealaltă. Atât îmbătrânirea cât şi interferenţa sunt importante pentru înţelegerea uitării. Potrivit lucrării lor, „cauza principală a uitării depinde în fapt de natura memoriei iniţiale”.

Cercetătorii au găsit dovezi în sprijinul teoriei lor legată de uitare prin efectuarea unui experiment de memorare a cuvintelor cu 272 de studenţi de la Universitatea din Toronto. Participanţii au fost repartizaţi aleator în grupuri la care condiţiile experimentale variau în funcţie de cât timp aveau de aşteptat între învăţarea cuvintelor şi necesitatea de a și le aminti, precum şi de măsura în care amintirea lor interfera cu diferite sarcini pe care le aveau de făcut între învăţare şi aducere aminte. Potrivit autorilor studiului, concluziile experimentului au sprijinit ideea că memoria poate lua forma a două reprezentări diferite în creier – familiaritate sau amintire.

Deci, ce am învăţat? Motivul uitării pare să depindă de modul în care memoria este stocată în creier. Lucrurile pe care ni le amintim sunt predispuse la interferenţe!

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.