De Cîte ori te speli și mai ales Cum?

Am primit de la colegii redacției noastre, Vocativ Plus, unele subiecte pe care, iată, le  prezint în cele ce urmează. Pe parcursul viitoarelor articole vom lărgi gama argumentelor și chiar vă rog să vă exprimați temele dumnevoastră de interes.

  1. Am vrea să știm dacă există exagerare în ceea ce privește igiena. Sunt voci care afirmă că spălatul excesiv destabilizează organismul, cât adevăr stă aici?

În ceea ce priveşte igiena corporală ideea este că aceasta trebuie întreţinută permanent. La întreţinerea igienei corporale participă din plin şi spălatul, bineînţeles. În ceea ce priveşte cît de mult trebuie să ne spălăm, părerile sînt oarecum împărţite. Primul cuvînt îl au fireşte dermatologii. În principiu există două grupări situate la poluri opuse în ceea ce priveşte frecvenţa cu care trebuie să ne spălăm. Primul grup este reprezentat de medicii care recomandă spălatul mai rar (dușuri de 2-3 ori pe săptămînă indiferent de anotimp), argumentînd că spălatul deshidratează pielea şi o irită, îndepărtează unele bacterii benefice pentru ecosistem, şi creşte riscul de infecţii ale pielii. Acest grup de medici este mai mic şi este reprezentat de Dr. Rachel Luzzati din Israel.
Însă majoritatea medicilor recomandă totuşi ca un adult sã se spele mãcar o datã pe zi pentru confortul propriu şi al celor din jur, asta depinzînd şi de temperatura de afară şi de efortul fizic depus.
În fiecare zi, organele corpului îşi îndeplinesc funcţiile. Când îşi desfăşoară activitatea normală, acestea secretă substanţe cum ar fi transpiraţia şi sebumul care se depun pe piele.
Cu ajutorul duşurilor sau a băilor, aceste depuneri sunt curăţate şi îndepărtate. În funcţie de zona de pe corp, cantitatea de secreţii variază, iar anumite zone trebuie spălate de mai multe ori pe zi, aşa cum sunt mâinile de exemplu. Prin spălarea corpului, se vor îndepărta praful şi murdăria acumulate pe parcursul unei zile.
Nu este recomandat să se folosească apa prea fierbinte pentru piele deoarece aceasta poate agrava unele boli de piele cum ar fi alergiile, pielea devenind sensibilă. Corpul se va spală întotdeauna cu apă călduţă sau la temperatura camerei.

Imediat după o spălare a corpului, este cel mai bun moment pentru hidratarea pielii. Deoarece pielea este un pic umedă după baie, o crema hidratantă se absoarbe cel mai bine.
O întrebare legată de modalitatea de spălare ar fi: duș sau baie în cadă?
În principiu ambele au aceeaşi funcţie. Baia în cadă implică utilizarea unei cantităţi mai mari de apă. O persoană poate să facă duș atunci când este mai stresată sau are dureri musculare, întrucât jeturile de apă pot ameliora disconfortul.
Spălarea corpului în cada de baie este mult mai relaxantă şi permite utilizarea de produse de aromoterapie. Persoanelor care suferă de anumite boli (eczemă, dermatită atopică) le sunt recomandate băile (în scop terapeutic).

Opțiunile de produse pentru curăţarea pielii sunt atât de numeroase în prezent, încât poate fi o reală provocare alegerea variantei optime.

Cele trei tipuri de produse principale de îndepărtare a impurităţilor, săpunul de corp lichid, gelul de duș sau săpunul solid, prezintă fiecare avantaje şi dezavantaje.
Producătorii de produse cosmetice de curăţare a pielii investesc sume uriaşe în campaniile publicitare, încercând să convingă consumatorii că nu există produs mai bun de curăţare decât cel pe care îl promovează. De altfel, ceea ce oamenii cumpără în general sunt tocmai săpunurile şi gelurile de duș care beneficiază de cele mai reuşite forme de publicitate şi cele mai atractive ambalaje.
Medicii atrag atenţia asupra faptului că este periculos să se opteze pentru un produs de curăţare, doar pe baza brandului renumit sau a mesajelor persuasive transmise de cei care îl promovează. Indiferent că este vorba despre un săpun lichid, unul solid sau un gel de duș, trebuie să vă concentraţi în primul rând pe tipul de piele pentru care este conceput. De pildă, o piele sensibilă va avea nevoie întotdeauna de formule delicate, fără parfum, care să nu îi cauzeze iritaţii. Un ţesut cutanat cu tendinţa de îngrăşare va reacţiona neplăcut la un săpun destinat îngrijirii pielii uscate.

Medicii dermatologi recomandă utilizarea produselor de curăţare a pielii, indiferent de forma acestora, pe baza câtorva criterii importante
– să conţină ingrediente blânde (mai ales fără leşie);
– să fie folosite împreună cu apă călduţă, niciodată fierbinte;
– să nu fie utilizate în cantităţi mari şi prin reaplicari succesive;
– să fie înlocuite în cazul în care produc uscarea pielii sau apariţia mâncărimilor, porţiunilor înroşite sau a descuamării.

Alte cîteva reguli pentru a evita unele necazuri pentru epidermă:
-Evitarea spălării cu apã foarte fierbinte
-Clãtirea ineficientã a pielii
-Ştergerea agresivã a pielii
-Spãlarea pãrului în fiecare zi
-Exfolierea zilnicã

Ce se întâmplă dacă o persoană nu se spală în mod corespunzător ?
O serie de probleme pot să apară din cauza lipsei de igienă, mai ales în cazul persoanelor care locuiesc în ţări tropicale. Se pot dezvolta infecţii fungice ca tinea sau candida. În cazul în care pielea nu este curăţată corect în timpul verii apare predispoziţia la infecţii bacteriene cum ar fi foliculită şi impetigo.
Spălarea improprie a părului şi scalpului poate duce la diverse infecţii ale scalpului, mătreaţă severă, pediculoză sau chiar păduchi. În plus, duşul ajută la eliminarea mirosurilor neplăcute care pot fi jenante pentru cei din jur. Un corp curat este o parte integrantă a unui stil sănătos de viaţă.
În concluzie nu contează de cîte ori te speli dacă foloseşti raţional produsele cosmetice iar contactul cu apă nu este exagerat de lung.

2.Este adevărat că istoria igienei, așa cum o știm noi astăzi, are o istorie relativ scurtă? Cum a fost acesta în decursul vremurilor și culturilor lumii? A influențat asta mortalitatea?

Conceptul de igienă personală, de-a lungul timpului, s-a construit cu greu şi comportamentul oamenilor, în diverse momente ale evoluţiei civilizaţiei umane, ne poate surprinde, amuza sau oripila. A fost un drum presărat cu greşeli, ignoranţă şi victorii, generate de condiţiile socio-materiale, de educaţie, de prejudecăţi, de tradiţii etc.
Cuvântul “igienă” este un derivat de la numele zeiţei greceşti a sănătăţii şi a curăţeniei – Hygeia – fiica lui Asclepios, zeul medicinei în mitologia greacă. Sora sa, Panakeia (din al cărei nume provine cuvântul “panaceu” – remediu pentru orice boală), era zeiţă vindecătoare, cea care guverna tratamentele medicale.
În Grecia şi în Roma antică, igiena era o condiţie a sănătăţii şi era legată de frecventarea băilor publice. Atenţi la curăţenia corporală, romanii petreceau mult timp în aceste băi (terme), dînd îmbăierii un sens purificator, dar şi unul care ţinea de plăcerea trupului, asociindu-i masajul, cremele parfumate şi exerciţiile fizice. Astfel de obiceiuri erau prezente şi în Orientul Apropiat, cunoscute fiind băile turceşti (“hammam”), care şi în prezent asociază sensul purificator, religios, cu plăcerea şi igienă.

Corelaţia dintre faptul că o igienă riguroasă protejează mult mai eficient împotriva bolilor părea deja evidentă pentru egipteni, însă considerentele după care avea loc ritualul purificării corpului aveau pretexte formale legate exclusiv de riturile dedicate slăvirii zeilor.
Abluțiunile cotidiene ale preoţilor din templele panteonului egiptean aveau ca resort datoria faţă de divinităţi: un corp murdar nu avea voie să stea în faţa zeului, indiferent de cât de curat este sufletul. Egiptenii erau un popor suficient de îndrăgostit de imagine, încât cutumele igienei să se conformeze în funcţie de acest deziderat.
Uleiurile aromate constituiau cel mai eficient mod de protecţie a corpului împotriva soarelui puternic, iar fardurile de diferite culori aveau mare trecere, machiajul fiind un obicei zilnic pentru majoritatea claselor sociale care îşi puteau permite destul de scumpele articole de calitate.
Însă şi igiena corporală era respectată într-un grad semnificativ mai mare decât la alte civilizaţii din Antichitate. Pe post de săpun, locuitorii de pe malurile Nilului apelau la o combinaţie făcută din cenuşă şi argilă, care avea capacităţi de curăţare a pielii. Săpăturile arheologice au adus la lumină băi şi sisteme de împrăştiere a apei, care atestă că le era cunoscută ideea de duș.
Mai mult, primele băi publice descoperite pe teritoriul Egiptului antic au fost datate ca aparţinând perioadei primelor trei secole i.Hr. Pe lângă duşuri şi căzi, acestea erau dotate şi cu sobe care puteau încălzi apa. Sistemele de irigaţii dezvoltate în Egipt au pus practic baza înţelegerii igienei în contextul urban, al fiinţei sociale printre ale cărei atuuri se numără şi o îngrijire corporală care o evidenţiază şi o face mai atractivă.
Herodot scria despre obiceiurile egiptenilor: “Au grijă să se poarte proaspăt spălat tot timpul. Îşi circumcid copiii de dragul curăţeniei, mai degrabă ar fi curaţi decât arătoşi”.
O atitudine care nu va mai reveni în istoria lumii decât în Imperiul Roman şi apoi în secolul XX.

În Evul Mediu, băile cu aburi şi băile publice populare continuau să funcţioneze, până prin secolul al XIII-lea, cînd, Biserica catolică din Europa centrală şi occidentală le interzice. Motivele invocate în acest sens se legau de faptul că ar fi reprezentat locuri de desfrâu (ceea ce, într-o anumită măsură, era adevărat) şi, în plus, erau suspectate de răspândirea epidemiilor de ciumă.
Se consideră că apa caldă fragilizează organismul, lăsând porii sensibili şi astfel boală putea “aluneca” în corp. Nu numai biserica, dar şi farmaciștii clamau închiderea băilor, altfel oamenii, spuneau ei, vor muri.
Au supravieţuit câteva băi private, dar acestea erau privilegiul celor bogaţi. În plus, era şi vremea “totul în stradă”, de la ape uzate, la excremente, toate erau aruncate, pur şi simplu, pe fereastră. În contrast cu această concepţie în extremul orient (în special în Japonia), corpul murdar reprezenta o ofensă adusă celor din jur. De aceea europenii care vizitau China sau Japonia erau numiţi barbari.
În aceste circumstanţe, secolele al XIV-lea – al XVI-lea, care, în cultură, au însemnat excepţionala epocă a Renaşterii, în privinţa igienei au fost un dezastru. În absenţa băilor regulate, păduchii au devenit principala problemă (a bogaţilor şi a săracilor), un calvar cotidian. Precum maimuţele, bărbaţi şi femei recurgeau la despăducherea reciprocă, devenită aproape gest de tandreţe. Unele femei, mai abile, din acest punct de vedere, şi-au făcut din această îndeletnicire o profesie. În rândul nobililor, o soluţie de compromis era schimbarea frecventă a hainelor, dar fără rezultate deosebite, în absenţa apei şi a săpunului. Se consideră că, dacă hainele, mai ales cele deschise la culoare, se murdăreau foarte repede, era un semn bun, pentru că însemna că au “captat” murdăria de pe piele.
Abia în secolul al XVIII-lea problemele de igienă personală încep să se amelioreze. Reapar băile, dar acestea sunt accesibile doar claselor superioare, şi nu oamenilor de rând. Chiar şi aşa, curăţenia corporală rămâne un aspect aproape total ignorat, la nivelul societăţii. Toaletă “pe uscat” se făcea prin frecarea corpului cu o bucată de pânză, spălîndu-se cu apă doar faţa şi mîinile. Se preferau “râurile” de parfum puternic, menite să camufleze mirosurile, boabele de anason trebuiau să anihileze halena, iar pudra masca murdăria de pe piele şi par. Se puneau săculeţi îmbibaţi cu parfum la subsuori sau ascunşi în pliurile mânecilor, dar efectul era catastrofal, pe un corp nespălat. În pofida faptului că un fel de săpun, făcut din grăsime animală şi cenuşă, era cunoscut încă din Antichitate, iar după secolul al VII-lea, apăruseră şi bresle care preparau săpun pentru vânzare, acest produs nu intrase în obiceiurile cotidiene. În 1774, Carl Wilhem Scheele, un chimist suedez, a descoperit clorul, dar a mai trecut un timp până când s-a constatat că, amestecat cu apa, are proprietăţi dezinfectante.

Paradoxal, secole de-a rândul, mari personalităţi au fost reticente la ideea de igienă, chiar dacă aveau posibilitatea de a se bucura de băile private. Henric al IV-lea, rege al Franţei, în secolul al XVI-lea, nu se spăla niciodată, deşi trecea drept un mare “cuceritor”. Se spune că, în noaptea nunţii, din cauza mirosurilor, soţia sa a vrut să fugă, iar amantele sale aveau “dureri de cap” din aceeaşi pricina. Nici Regele Soare (Ludovic al XIV-lea), atât de preţuit în istoria Franţei, nu stătea mai bine din punctul de vedere al igienei. Se pare că, în întreaga sa viaţă, nu a făcut baie decât de două ori, o dată înainte de căsătorie. Chiar şi mâinile şi le spăla doar înmuindu-şi vârful degetelor în apă, iar pentru nobilii de la curte, momentele în care erau invitaţi să stea în preajma tronului, simţind din plin mirosurile suveranului, era o adevărată onoare.

Abia secolele al XIX-lea – al XX-lea, odată cu accelerarea urbanismului şi cu marile descoperiri ştiinţifice, mai ales în domeniul medical, au adus o altă perspectiva asupra igienei personale. A devenit tot mai clar că spălatul frecvent al mâinilor, toaleta cotidiană cu apă şi săpun pot preveni o serie de maladii grave. Igiena devine, treptat, sinonimă cu prevenţia bolilor. Baia se transformă într-o necesitate şi nu rămâne doar un moment de relaxare. Schimbările au fost lente, pentru că medicii, oamenii de ştiinţă, formatorii de opinie au avut de luptat cu obiceiuri reprobabile, adânc înrădăcinate, cu mentalităţi îndoielnice şi cu lipsa de educaţie. În funcţie de ţară, de gradul de civilizaţie al unui popor, de categorii sociale, igienă personală a fost şi este percepută diferit.
În prezent, în Occident, potrivit unui studiu al OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), aproximativ 26% dintre europeni fac duș în fiecare zi (mai mult femeile decât bărbaţii), iar 40% se spală de câteva ori pe săptămînă.
La începutul secolului al XXI, aceleaşi statistici arată că, în ciuda pretenţiilor de progres, ar trebui reluată cursa pentru a spori interesul faţă de igienă personală, de vreme ce gesturile elementare legate de curăţenia personală (semn de respect şi faţă de cei din jur) încă sunt deficitare. Dacă adăugăm la acestea şi igiena alimentară, igiena mediului înconjurător, igiena “mentală” etc., vom constata că mai avem un drum lung de parcurs. În România, faptul că, anual, o persoană foloseşte, în medie, doar patru săpunuri şi 1-2 paste de dinţi, că 40% din populaţie nu are acces la apa curentă, baie, canalizare, că mai mult de jumătate dintre români, după ce merg la toaletă, nu se spală pe mâini, este un semn mai mult decât îngrijorător pentru sănătate, pentru gradul de civilizaţie, pentru respectul de sine şi faţă de ceilalţi.

  1. Celelate mamifere au un regim igienic diferit și totuși… cancerul sau atâtea boli, îi ocolesc. Putem lega asta și de igienă sau doar de alimentație și mod de viață, libertatea de exemplu sau fericirea?

În general animalele au o igienă proprie pe care o respectă cu stricteţe. Toaleta corporală este foarte importantă şi ţine de supravieţuire. De exemplu felinele acordă o importantă specială spălatului şi fac asta de mai multe ori pe zi.
Totodată animalele au un simț special al supravieţuirii, ştiu din instinct ce alimente le sînt necesare şi le fac bine, ştiu să se trateze cînd sînt bolnave sau rănite, simţuri şi instincte pe care omul datorită civilizaţiei le-a pierdut sau uitat. Sigur că şi animalele se îmbolnăvesc dar de regulă bolile lor sînt diferite de cele ale omului, iar un animal aflat în habitatul sau natural nu suferă de boli degenerative precum oamenii care trăiesc de multe secole într-un habitat artificial şi construiesc ziduri în calea naturii şi a modului natural de viaţă.
În ceea ce priveşte fericirea sînt convins că animalele sînt mai fericite decît oamenii, pentru că au libertate, au un stil de viaţă sănătos conform regulilor genetice scrise pentru speciile lor, nu au parte de stres, de chimicale şi obiceiuri proaste. Desigur asta se întîmplă în habitatele naturale nepoluate şi neatinse de „civilizaţia umană”.

  1. Se poate vorbi de igiena sufletului?…

Omul trebuie luat în consideraţie în mod „holistic” („holos” (gr.) = întreg, tot; „holistic” = unitar, în ansamblu, în totalitate, ca întreg). Aceasta înseamnă că dimensiunile: spirituală, psihologică şi fizică fie stau toate, fie cad împreună.

Ce trebuie deci să facem pentru a conserva până la o vârstă înaintată starea sufletească specifică tinereţii? Va trebui să ducem o viaţă sobră respectând legile igienei care ne învaţă cum să ne păzim de boli şi cum să rămânem sănătoşi trupeşte. Dar trebuie să ascultăm şi de glasul igienei sufleteşti, adică să supraveghem gândurile noastre, să aruncăm departe descurajarea, tristeţea şi melancolia, să nu ne lăsăm sufletul robit de îndoieli şi gânduri bolnăvicioase.
Orice act de informare (pe plan mintal) are o consecinţă profundă, de formare (pe plan psihologic şi spiritual). Ca şi pe planul biologic, când „ceea ce mănânci, aia devii”, la fel se petrec lucrurile şi pe tărâmul ideilor. Studiile psihologice scot la iveală faptul că nu există nici o frîntură de informaţie, indiferent pe ce cale ne parvine, ca să nu se decanteze în zonele profunde, numite de psihologi subconştient, şi care să nu condiţioneze, prin mecanisme încă necunoscute, fluxul lăuntric şi „orb” de dispoziţii, dorinţe şi impulsuri primare.

Ce este igienă minţii şi a sufletului? Pe scurt, o autocenzură bine administrată, care n-are menirea să ne priveze de bucurii sau satisfacţii, ci dimpotrivă să le potenţeze cât mai mult posibil.
Cum îmi testez sufletul/mintea? Cu cât e mai încăpător/încăpătoare, cu cât poate îmbrăţişa întreaga omenire, iubind-o, cu atât e mai pur, mai sofisticat şi mai sănătos. Iar, cu cât e mai îngust şi centrat pe propria persoană, cu atât e mai îndepărtat de menirea sa.
Rolul minţii este să producă combustibil emoţional. Când ai de făcut ceva, mintea este cea care îţi produce motivaţie sau lene. În funcţie de gîndurile tale. Dacă ai gînduri pozitive, şi emoţiile o să fie pozitive. Dacă ai gînduri negative, şi emoţiile o să fie negative.
Călugării din orice religie consideră că primul pas pentru transformarea unei persoane este purificarea minţii. Mintea este ca un burete. Dacă tu îi oferi informaţii agitate, ea o să se umple de agitaţie. Dacă îi oferi suferinţă, ea o să înveţe să sufere. Dacă îi oferi bucurie, o să înveţe să se bucure, dacă îi oferi fericire, o să înveţe să fie fericită.

Viaţa omului nu este numai materie. Dincolo de ea, simţim că este un principiu vital denumit în felurite chipuri: când suflet, când gândire, când raţiune şi că această forţă superioară e cea care ne călăuzeşte. Când suntem bolnavi, mai curând ne vom face bine dacă vom nutri în noi gânduri de însănătoşire; supărarea şi teama au o influenţă dăunătoare organismului aflat în suferinţă, pe când speranţa şi bucuria da viaţă, dă sângelui căldura tinereţii, dă muşchilor puterea. Dar chiar şi starea de fericire şi nefericire ne-o dă tot gândurile noastre şi a celor ce se găsesc lângă noi.
Este esenţial să te îngrijeşti de suflet, de sănătatea şi de igiena lui, în aceeaşi măsură ca şi de trup.

  1. Hidratarea este un argument intens mediatizat. Ce hidratează mai bine, apă sau produsele cosmetice? Sau cum să fie optimizată…

Începând din copilãrie și panã la vârsta adultã, uneori chiar din primele luni de viațã, întâlnim relativ frecvent la nivelul tegumentelor o uscãciune (xerodermie) ce duce ulterior la disconfort, manifestat prin prurit (mâncãrime), ingroșarea tegumentelor la nivelul palmelor, plantelor și a altor zone (hipekeratoza), reducerea sudorației, toate acestea ducând la o deshidratare accentuatã și bineînțeles, a apariției unor complicații locale și la distanțã.

Hidratarea pielii este un pas esenţial în procesul de îngrijire corporală, deoarece nu numai că întârzie îmbătrânirea şi previne apariţia ridurilor, dar menţine pielea sănătoasă.
În sezonul rece, pielea este mult mai expusã agresiunilor. Filmul hidrolipidic nu mai conferã aceeași protecție, de aceea pielea devine mult mai sensibilã la acțiunea nocivă a factorilor de mediu (frig, umezealã, vânt), dar și la acțiunea celorlalți factori agresori (stres, radiații UV, compuși chimici), ai aerul uscat, umiditataea scãzutã cauzatã de incãlzitul în interior, bãîle sau dușurile fierbinți constituie factori de agresiune asupra pielii. Rezultatul este deshidratarea pielii.

PH-ul unui produs măsoară nivelul de aciditate sau alcalinitate. Un nivel echilibrat al PH-ului are un rol semnificativ în felul în care arată pielea şi părul. Alegerea produselor cu un nivel al PH-ului prea mare (mai mare de 7) ne afectează pielea prin uscare, iar un produs cu un PH prea mic (mai mic de 4) prin iritare.
Nivelul pH-ului pielii este o măsură a stratului acid de pe pielea noastră care ajută pielea să se menţină sănătoasă. Nivelul pH-ului joacă un rol important în protejarea pielii de factorii de poluare, schimbările climatice, cele alimentare şi hormonale şi produsele pe care le folosim. PH-ul este afectat chiar şi atunci când ne spălăm faţa cu apă, deoarece apa are un pH 7, iar pH-ul optim al pielii noastre este de 5.5. După o simplă spălare a feței, e nevoie de 30 minute pentru ca pielea să-şi restabilească pH-ul normal, iar cu cât îmbătrânim timpul creşte până la 8 ore. Este necesară folosirea unor loţiuni tonice fără alcool pentru a restabili pH-ul normal după spălarea feței.

Când stratul acid de pe pielea noastră se deteriorează, suntem mai predispuşi la infecţii. Nivelurile scăzute ale pH-ului pot face pielea excesiv de uscată. Chiar şi un dezechilibru moderat al ph-ului poate cauza acnee. De aceea, este important să menţinem nivelul pH-ului pielii la 5.5 pentru a preveni acneea, infecţiile, iritatiile şi cel mai important să încetinim îmbătrânirea.

Nivelul pH-ului părului este între 4.5 şi 5.5, aşadar un nivel sănătos al pH-ului pentru un şampon ar trebuie să fie de 6.5 şi nu mai mare de 7.5, întrucât un nivel mai mare usucă părul şi îl face aspru.

E bine de ştiut că un punct în plus al pH-ului contează foarte mult. Un produs cu pH 13 este de 10 ori mai alcalin decât un produs cu pH 12. Produsele pentru păr care conţin chimicale nu trebuie să aibă un ph mai mare de 12.5.

Toate cosmeticele trebuie să aibă pH-ul cuprins într 5-7, excepţie fac gelurile intime care pot avea pH de 4-4.5. Se vor folosi loţiuni de curăţare a tenului blânde, cu un pH de 5.5, (săpunurile au în general un PH prea mare, între 9-10, uscând pielea). Produsele anti-aging trebuie să aibă un nivel de AHA (Hidroxiacizi alfa) de 10 % sau mai mic şi un pH de minimum 3.5. Produsele pentru exfolierea pielii şi reînnoirea celulară trebuie să aibă un pH de 4.0.
Cum ne hidratăm? În primul rând prin consumul suficient de apă, şi prin limitarea consumului băuturilor care au proprietăţi diuretice, precum alcoolul şi cafeaua. Iar în al doilea rând, hidratarea se face cu ajutorul unor produse cosmetice adecvate tipului nostru de ten. Este imperios necesar ca fiecare dintre noi să folosim o cremă hrănitoare zilnic, după ce ne curăţăm faţa. Gelul de curăţare pe care îl folosim este şi el extrem de important deoarece multe dintre produsele disponbile au formule care reduc hidratarea pielii, producând exact efectul invers. Este indicat să folosim un gel blând, care să conţină aloe vera, ulei de jojoba, germeni de grâu.

Vă mulțumesc pentru răbdarea lecturii și vă aștept cu întrebări, sugestii și subiecte care vă interesează ori pe care le considerați general utile. Vă doresc să fiți sănătoși atât la trup cât …și la suflet.

 

Facebook Comments