De data asta nu îmi mai pot pune mască pe suflet

“Am ajuns la final!”

  (În sfârşit,) după 12 ani, povestea picăturii de rouă s-a încheiat.

În sfârşit, după lacrimi îngheţate şi dezgheţate de atâtea ierni şi atâtea veri ce-au trecut peste noi, am reuşit să arunc de pe suflet cearşaful acelei iubiri de copil, ce nu se uită niciodată.

După atâţia paşi pe drumuri de căutări, în locuri străine şi bolnave, l-am făcut pe ultimul. L-am lipit cu superglue şi l-am lăsat acolo, să-l dezlipească cine vrea, în timp dorit, la ceas aniversar.

N-a fost un pas făcut pe tocuri de 12 cm, încet şi lasciv. A fost un pas apăsat, sigur şi sfredelitor.

A apăsat pe Noi suficient de tare încât să ne trezim la realitate, să înţelegem că iubirea înseamnă mai mult decât atât, că nu se consumă între braţe dezgolite de mângâieri, că nu se împarte la clipe de beţie a trupurilor şi că nu se încheie o dată cu ţigara de după. Şi nici nu începe o dată cu berea dinainte.

Am ajuns la final!

Cu tot cu siguranţele noastre de suflete pereche, cu dorinţele noastre de a rămâne pe piedestalele acelea cumpărate în timp de copilărie.

Cu tot cu visele noastre de a fierbe în foi de viaţă iubirea aceea adevărată, în tuciul inimii, la focul de vatră al jurămintelor.

Chiar aşa, am ajuns la final!

Şi e atât de trist să vezi ce-nseamnă! E trist, când nu mai simţi tremurul sufletului, când nu te mai ard buzele a dorinţă, când nu te mai strânge inima în chingi, când întorci capul în urmă şi vezi că nu mai doare! Când ai vrea să faci din dragoste nori, să dureze ore măcinate în veşnicii, să tremuri sub buze de arşiţă, să strângi iubirea între degetele ce vi se împreună spre a-şi striga împlinirea.

Şi să îţi dai seama că toate sunt doar aşteptări ale anilor care au trecut peste voi cu paşi de furnică şi s-au oprit cu cel de elefant.

Că în ochii aceia, în care îţi oglindeai cândva sfâşierile gândurilor, nu mai vezi acum nimic, pentru că nu mai priveşti în ei, ci prin ei. La anii care ţi-au măcinat iubirea, ţi-au ros dorinţa şi ţi-au spart sticluţa cu otravă. A ajuns la inimă şi ţi-a ucis dragostea.

Doamne, chiar am ajuns la final?

Şi doare atât de tare neputinţa de a mai simţi, mai tare decât neputinţa  de-a nu mai simţi, pe care cândva o urai. Doare că nu mai poţi, deşi ai vrea să trăieşti măcar o clipă beţia dragostei ucise. Şi culmea, tocmai de Voi! Voi, cei care aţi amânat atâţia ani clipa, voi, care aţi spus de fiecare dată: „Nu acum!”, de frică să nu vă pierdeţi unul pe celălalt. Voi, care aţi preferat să aşteptaţi momentul potrivit, sau timpul acela care să vă dea certitudini. Că va fi pentru totdeauna, că veţi fi fericiţi, că veţi adormi, netreziţi de ceasul deşteptător, care vă spune: „E timpul…!”

Voi, laşii aceia care aţi vrut să vă păstraţi unul pe celălalt cât mai mult, să vă descoperiţi cât mai puţin pentru a nu vă vedea adevărata faţă. Laşii aceia le-au pus inimilor măşti, din teama de-a nu se recunoaşte şi a se îndrăgosti. Pentru că ştiaţi că inimile nu au orgolii, temeri şi raţiuni.

Voi, cei care vă credeaţi deştepţi, atotştiutori şi plini de înţelepciune când vorbeaţi de timpul potrivit, voi, cei care vă subestimaţi inimile şi refuzaţi să le duceţi la evaluări, de teamă să nu se descopere că au semnat, fără discernământ, actul de cedare a iubirii, în schimbul raţiunii.

Hei, străinilor, vedeţi cum aţi ajuns la final?

Unde vă sunt rândurile scrise pe foile îngălbenite de cei 12 ani care v-au fugit printre degete? Unde vă sunt parfumurile de pe şerveţelele desenate cu mâini tremurânde? Unde vă sunt bătăile inimilor la deschiderea plicurilor îngheţate de geruri, unde vă e copilăria?

Unde sunteţi Voi? Unde vă e dragostea?

Am îngropat-o! În dimineaţa în care m-am trezit lângă străinul căruia îi cunoşteam până şi virgulele sufletului. Rugându-mă să nu fie adevărată neputinţa de a mai simţi cum mi se sfâşie sufletul la smulgerea din braţe.

Am îngropat-o în marginea Bărăganului, la umbra aripii vechi.

Când vei avea nevoie de cineva care să te iubească, mergi la mormânt,  aprinde o lumânare şi stai de vorbă cu iubirea mea. E acolo, pentru totdeauna. Îţi va da puterea să mergi mai departe!

Aş vrea să îţi pot spune: „Am îngropat-o de vie ca să nu te las pe tine s-o omori. Ar fi trebuit să te urasc apoi şi să plătesc avocaţi să te închidă. N-am bani pentru asta. Prefer să-i dau pentru a-mi publica toate câte zac scrise în rafturi de ani de zile.”

Dar de data asta nu îmi mai pot pune mască pe suflet.

A murit şi ea.

3 august 2012

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici