De sus oceanele sînt mici pete de culoare

roman

Mă gîndeam la un subiect fierbinte, la ceva inedit, şocant, chiar fabulos, doream ca romanul acela să reprezinte ultima şi singura posibilitate de exprimare plenară a sentimentelor şi să cuprindă în sine toate stările trăite sau închipuite vreodată. Nu ţineam cont de faptul că însumi eram limitat, o fiinţă măruntă între miliarde de fiinţe trecătoare şi imposibil de mîntuit. Credeam pe atunci că mîntuirea nu e decît luminare prin cunoaştere şi nemurirea ce rezultă prin regăsire odată pătrunzînd misterul existenţei. Simpla experienţă mistică îmi dovedea putinţa, şi nerăbdarea de a transmite tuturor miracolul nu-mi părea pe atunci puerilă. Aşa că m-am retras pentru cîteva săptămîni într-o încăpere pentru a scrie.
Planul mi-l puteam duce la capăt numai cu ajutorul celui mai bun prieten. I-am destinuit dorinţa-mi ascunsă şi părea entuziasmat.

Gabriel căzu de acord să mă acopere la serviciu, să-mi asigure cele necesare traiului zilnic, ba chiar să se roage pentru mine spre buna îndrumare a gîndurilor. Mă vizita numai seara, după ora şase, preţ de cîteva minute. Îmi lăsa punga de plastic cu cele cîteva necesare trupului pe masa din bucătărie apoi se înfrupta din vorbele mele prea puţine pentru curiozitatea-i aparte. Eram amîndoi mulţumiţi, unul de liniste, celălalt de posibilitatea mistică de a salva omenirea prin tăinuire. Îmi aduse la un moment dat o hîrtie ştampilată de medic prin care se confirma intemarea mea în spitalul orăşenesc. Ţi s-a terminat concediul de odihnă mi-a spus, aşa că trebuia să găsesc ceva pentru şeful tău. I-am mulţumit şi l-am poftit afară. În ziua aceea inspiraţia imi dictă un număr de pagini de o profunzime şi claritate cum niciodată nu mi s-a mai întîmplat. Un capitol întreg dedicat divinităţii şi revelaţiei umane, un capitol ce va fi cu siguranţă cheia inţelegerii şi a trăirii. Şi cartea mea va fi cartea cărţilor, iar biblia va deveni o simplă introducere în lumea posibilităţilor şi devenirii.

Nu eram total mulţumit de rezultatul muncii de trei luni. Gabriel mi-a prelungit de cîteva ori concediul, apoi m-a anunţat cu părere de rău că şeful mi-a desfăcut contractul de muncă. Nici bani nu mai aveam aşa că plasa cu alimente zăcea goală pe masă de cîteva zile. Şi numai foamea mă determină să trimit manuscrisul la prima editură mai cunoscută ce-mi veni în minte. Dar cum nu primisem nici un semn, iar bani de la prieteni nu mai puteam împrumuta, majoritatea ştiindu-mă deja de rău-platnic, am început să trimit în disperare manuscrisul tuturor editurilor găsite pe internet. La început am ales numele cunoscute, apoi la întimplare. Şi nu erau puţine. Eu, cel care spera să salveze spiritual umanităţii, stăteam în cea mai profundă dezolare în aşteptarea semnului divin. Doar Gabriel mă consola că am scris o carte deosebită, că el ar da foc tuturor celorlalte cărţi a căror lipsă de importanţă le face inutile după citirea marii opere. Verificam cutia poştală de cîteva ori pe zi, emailurile de două ori înainte de a le şterge, toate reclamele şi alte tîmpenii trimise de cine ştie ce plictisiţi, iar mîntuirea, propria mîntuire, îmi părea tot mai departe.
Începeam chiar să mă îndoiesc că ceea ce am scris ar fi adevărat, că oamenii pot să se desprindă de condiţia pervertită materiei

Pentru fiinţele minuscule, firele ierbii sînt imensitatea lumii în care trăiesc. Truditoare în supravieţuire, tributare instinctului de a trăi, se limitează la cele cîteva atribute ce le conferă trecerea timpului. Mulţumite cu hrana, apa şi aerul îndestulătoare, mulţumite de căldura soarelui şi răcoarea umbrei, simt preaplinul unei vieţi gata să explodeze spre o lume pe care o consideră veşnicie. Şi rar, foarte rar, unele dintre micile vieţuitoare, ajungînd întîmplător în vîrful unui fir de iarbă destul de înalt, aruncă o privire spre orizontul verde. Şi rar, foarte rar, se întîmplă ca unele dintre micile vieţuitoare să se minuneze, să contemple vastitatea să-şi pună întrebări într-o sclipire a curiozităţii. Doar unele dintre acestea, odată ajunse pe pămînt, privind abundenţa de hrană, apă şi aer îşi mai aduc aminte de clipa aceea a mirării. Şi rar, foarte rar, într-una dintre ele se înfiripă nevoia de cunoaştere, îşi alege cel mai înalt fir de iarbă, se caţără cu greutate pînă în vîrf, priveşte în zare şi nădăjduieşte. Înainte, destul de departe, o pată galbenă străluceşte în soare, spre dreapta un ocean albastru, imens şi atractiv, spre stînga un zid cenuşiu, poate iadul sau ceva la fel de înfricoşător. Dorinţa e cea care determină fiinţa minusculă să parcurgă drumul anevois pînă la marele ocean. Însă florile acelea albastre, văzute de jos par cerul, lumea pămîntului e la fel, o fata morgana ale cărei sensuri nu le poate desluşi. Numai purtată de ambiţie, de sclipirea lăuntrică a descoperirii, fiinţa minusculă se luptă cu înălţimea plantei imense ce urcă la cer. Trăgîndu-şi sufletul, pe la jumătatea drumului vede oceanul în mijlocul căruia se găseşte, apoi, tot mai sus, pînă descoperă că oceanul are margini de alte culori, că oceanul e doar o mică fărîmă în imensitatea lumii, iar soarele poate prăji într-o clipită toată acea vastitate.

În cele mai de sus înălţimi cîteva fiinţe minuscule studiază cele de jos. Cele alese, mai degrabă autoalese, şi asta fără a ţine cont de superstiţiile adînc înfipte în creierele minuscule şi atît de glisante, de fapt hărăzite de însuşi Dumnezeul fiinţelor mici, îşi etalează cunoştinţele unele altora cu mîndrie şi cu speranţă. Pentru că rugăciunile celor de jos nu au trecut pragul cunoaşterii, ci doar al mulţumirii de sine, pentru că Dumnezeu a lăsat mintea tocmai spre a-L descoperi, pentru că cele perseverente au înţeles misterul, poate chiar misterul vieţii, pentru că aici, sus, se simţeau diferite de mare masă mascată în verdele liniştitor, se simţeau acea castă aleasă şi înţeleasă numai de către divinate. Deci alegerea nu le aparţinea, ci o mînă întinsă i-a ridicat spre firul înalt, iar derutarea urcuşului era doar răspunsul chemării, perseverenţa-adrenalină în exces, reţetă spre desăvîrşire.

De sus oceanele sînt mici pete de culoare, grădini de flori diferite şi, totuşi, interconectate aceluiaşi organism. Ici o păşune, dincolo o pădure, un rîu ce se varsă într-o mare albastă, un lac sau chiar un oraş plin de viaţă. Fiinţele mici nici nu sînt aşa de mici cum s-ar crede, fiinţele mici sînt desluşitoarele şi tăinuitoarele unor mari adevăruri. Ele cred că universul e un organism imens, că toate corpurile cereşti sînt celule ale organelor componente şi numai vieţuitoarele, aşa cum sînt cunoscute, numai acestea i-ar putea afecta nemurirea. Dospite dintr-un aluat primitiv, parazitare, fiinţele minuscule au puteri oculte, puterile fecundării şi înmulţirii necontrolate. Vor sfîrşi scuipate asemeni unui cheag, pentru că marele univers are propriii anticorpi, indiferent de felul în care vor pieri, pieirea aceasta o vor numi sfîrşitul, pentru că micile fiinţe ştiu că odată cu ele va pieri şi imaginea înmagazinată pe felurite suporturi.

fragment din ”Cartea”, volumul în curs de apariție

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici