Îmi amintesc cu drag toate serbările dedicate sărbătorilor naționale. Am crescut cu acest spirit patriotic de mic copil, insuflat de părinți și bunici care-i înjurau de mama focului pe comuniști, dar cu blândețe spuneau: „Dar, vai, când vor veni din nou capitaliștii, mare sărăcie va fi și multă pribegie.” Nu știam atunci. Să ai o țară era o mândrie. Să trăiești și să contribui la prosperitatea propriei glii strămoșești era o datorie.
Astăzi această mândrie a pierdut din semnificație. Ești considerat doar un nostalgic patriot naționalist departe de familie. Un imigrant ce a abandonat patria străbună pentru a avea ziua de mâine mai bună, care se întoarce într-o țară ce nu mai este a lui. Nimic nu mai este cum a fost. Ne macină dorul, de patrie, de familie, de sărbătorile între prieteni, de zarva Crăciunului, de colacul și cozonacii proaspăt scoși din cuptor, de oala de lut mirosind a sarmale, și vadra de vin fiert de pe plita, unde mama cocea turte ori slănină de îți lingeai degetele.
Ce să îți mai povestesc române rămas acasă despre culesul cireșelor de mai ori de mirosul gutuilor de pe soba de teracotă din odaia bună. De lada de zestre a bunicii mirosind a busuioc și mentă. De lăicerele de lână scăldate în apa limpede morii pe care le-ai lăsat să le mănânce moliile că tot nu mai sunt la modă. De copiii vecinilor care plâng de dorul mamei în spatele ferestrelor înghețate sloi în timp timp ce mama gândește că nu vor mai avea nevoi. De bătrânii care mai fac un ban de medicamente vânzând la colțul străzii lucruri fără trebuință, ori trei cepe și o legătură de usturoi, să poată plăti bani popii de înmormântare. Dorul acesta de mai bine tu nu l-ai cunoscut, pentru că nu ai trudit și nici nu ai slujit pe pământul străinului. Dor de patrie, dor de mai bine trăiește în mine. Tu române de acasă astăzi nu mă judeca, căci eu nu sunt decât un român care trăiește afară, în suflet cu mult dor.
Dorul acesta ne omoară, ne picură în suflet târziul oricărei speranțe năruite. Tu nu o poți înțelege pentru că nu ai dormit în afara curții nici măcar o seară. Nu ai simțit că îți lipsește iarba moale de sub picioare și nici mirosul de fân, levănțică și mere dintre așternuturile proaspete prima de la rugăciunea de seară.
Tu, Patria mea ne-ai învățat dorul, / dar nu ne-ai dat leacul, / deși leacul ar fi și tu îl cunoști.
©️Lidia Popa – Roma, 1 decembrie 2019
