Despre Existenţă şi Iubire

Multe întrebări ne trec prin minte şi la cele mai multe dintre ele habar nu avem să răspundem. Cred că acest cuvînt existenţă este foarte complex şi chiar explicaţia lui din dicţionarul limbii române te duce cu gîndul la Dumnezeu, existenţă; care există şi care este. Am putea simplifica mai uşor, iubirea în Dumnezeu şi Dumnezeu în iubire, cînd spui existenţă spui totul, te referi la tot ceea ce este viu iar cînd spui Dumnezeu este la fel, acelaşi tot întregit în fiinţa noastră. Omul pronunţă cel mai des cuvîntul existenţă dar nu întotdeauna face corelaţia cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este necunoscut, nevăzut şi atunci termenul de existenţă din mintea omului are limitare pentru că el corelează acest termen numai cu ceea ce el vede, simte şi poate să perceapă în tot sistemul lui. Numai dacă, lîngă termenul existenţă, mai adaugă şi cuvîntul întreg, întreagă, abia atunci se poate face corelarea directă cu Dumnezeu, vorbind de întreaga existenţă. Asta impune două percepţii, existenţa în om şi existenţa în Dumnezeu, iubirea în om şi iubirea în Dumnezeu. Ne punem firesc întrebarea cum este iubirea în om şi cum este iubirea în Dumnezeu? Omul are în fiinţa lui, în toate celulele lui implementată iubirea dar ea nu mai rezonează şi nu mai străluceşte la nivelul la care a fost implementată de Dumnezeu chiar de la început şi atunci asta schimbă toată ecuaţia, iubirea în om este de la Dumnezeu dar nivelul iubirii din om a scăzut foarte mult, iubirea în Dumnezeu este aceeaşi, ea nu se poate schimba niciodată. Ce înseamnă asta pentru om, o abordare şi o percepţie cu totul diferită asupra a tot ce este în jur.

Mă întorc din nou la paralela existenţă – iubire, iubire – existenţă. Unde greşeşte omul? În primul rînd în ceea ce percepe şi analizează, pentru că o face doar la nivel superficial, cîţi încearcă să aducă în fiinţa lor iubirea, la nivelul de iubire aceeaşi „ca la” Dumnezeu?

Şi nu numai asta, cîţi încearcă să vadă că Dumnezeu este atît de plin de iubire şi că primesc de la El cantităţi de iubire considerabilă?

Tendinţa omului de a gîndi cum că pe el nu îl iubeşte Dumnezeu pentru că e păcătos, nu ajută la creşterea nivelului de iubire din el. Dumnezeu îl iubeşte pe om şi îi susţine toată fiinţa şi toate celulele cu iubirea Sa. Şi dacă iubirea în Dumnezeu nu se schimbă niciodată, atunci să încercăm în fiecare clipă a vieţii noastre să creştem cît mai mult iubirea în noi.

Existenţa nu este altceva decît cantitate de iubire în întreg sistemul nostru – corpul meu, sufletul meu este un tot de iubire.

Dumnezeu – Existenţa – Care există şi care Este – Iubirea – este în noi, toate celulele noastre sînt iubire, capul este iubire, mîna este iubire, sufletul este iubire. Dacă am privi toate organele noastre în felul acesta cu siguranţă că am avea mult mai multă grijă de noi, de trup şi suflet, putînd fi mult mai aproape de Iubirea care ne-a creat.

Dumnezeu – Iubirea există şi curge în fiinţa mea, El este mereu în mine şi cu mine, în interiorul şi exteriorul meu.

Dacă omul ar gîndi asta, ar reuşi să fie mult mai conştient de el însuşi. Mai există o problemă. Cum şi-ar putea vedea mîna care ar vrea să lovească un copil, animal ca pe mîna lui Dumnezeu? Sigur i-ar fi greu să îşi închipuie acest lucru, dar dacă ar putea gîndi la acest nivel atunci totul s-ar schimba radical în fiinţa lui.

Ajungem din nou la ceea ce spuneam mai sus, cum este iubirea în om şi cum este iubirea în Dumnezeu. Simplul fapt că omul nu l-a ascultat pe Dumnezeu, chiar din primele etape ale existenţei sale pe pămînt, i-a diminuat iubirea perfectă dăruită lui. Ceea ce s-a transmis din genă în genă s-a implementat profund în sistemul nostru, cel adus de la părinţii, bunicii, străbunicii noştri. Prin noi curge Iubirea, dar proporţia ei diminuată ne-a îndepărtat de Dumnezeu – Existenţă – Iubire, cea de la origini. Această îndepărtare înseamnă şi mai puţini ani de viaţă, existenţa noastră fiind strîns legată de Dumnezeu – Existenţa primordială – Iubire; dacă în tine nu curge Iubirea decît în proporţie mică, atunci înseamnă că nu mai eşti racordat la Dumnezeu – Existenţă cu toată fiinţa ta şi viaţa ta este mai scurtă. Cu cît iubirea scade, cu atît viaţa este mai scurtă.

Să încercăm să vedem problema într-un alt mod; celulele noastre sînt iubire, să le atribuim o culoare, auriu de exemplu, deci în noi curge această culoare auriu, noi sîntem cu totul această culoare. Cu cît ne îndepărtăm de iubire, prin faptele noastre de zi cu zi, această culoare nu mai trece prin tot întregul nostru, ea se diminuează mult. Cu ce rămînem? Cu un auriu mai pal şi mai diminuat. Nu mai strălucim în auriu. Să presupunem că faptele noastre cele făcute fără iubire au alte culori mai închise, atunci interiorul omului se poate vedea de sus ca o paleta de culori.

Dacă noi am fi percepuţi din spaţiu ca nişte lumini aurii, atunci încercaţi să vedeţi imaginea de ansamblu. Unii oameni sînt mai luminoşi, au mai multă culoare aurie în ei, alţii sînt mai întunecaţi, iar în ei abia mai pîlpîie această culoare şi nu prea mai este vizibilă.

Deci, dacă în noi nu este Dumnezeu – Existenţă – Iubire în cantitate mare, atunci nu putem fi racordaţi pe deplin la iubirea divină. Cu cît îl ai pe Dumnezeu mai mult în tine, cu cît curge mai multă iubire prin celulele tale, cu atît poţi mai ajutat şi viaţa ta poate fi mult mai bună, mai frumoasă şi armonioasă.

Existenţa ta este legată în permanenţă de Iubire, supravieţuirea unui sistem vital se face numai dacă iubirea întreţine în mare parte acel sistem vital. Vorba omului „că numai Dumnezeu te ţine în viaţă”, în traducere însemnând Iubirea te ţine în Existenţă.

Un copil îşi întreabă într-o zi părinţii dacă el ar putea să mai fie în viaţă fără ei alături. Unele probleme pe care ţi le pune spre rezolvare copilul tău te pot bloca pe moment. Bineînţeles că părinţii i-au răspuns amîndoi la fel, sigur că poate rămîne în viaţă dacă ei nu ar mai fi. Ar fi dat în grija altor rude şi ele vor avea grijă de el pînă va creşte mare. Întrebarea acestui copil m-a făcut să mă gîndesc la mai multe lucruri. De unde i-a venit lui să întrebe asta? E greu să dai răspuns la aşa ceva, poate că părinţii stau puţin timp cu el din cauza serviciului pe care-l au, şi atunci copilul implicit gîndeşte că cine va avea grijă de el mai departe; şi asta tot dintr-o teamă vine. Copilul cunoaşte iubirea încă de la începutul venirii lui pe pămînt. El este adus pe lume din iubire şi înconjurat cu multă iubire de cei din jur. Crescînd, pe zi ce trece el are propriile lui experienţe în iubire, observă cine îl iubeşte mai mult, sau cine i se pare lui că îl iubeşte mai mult, mintea lui este organizată să perceapă, gîndească, numai prin prisma iubirii, căci el atît cunoaşte la vîrsta lui. Teama este sentimentul lipsei iubirii, golul, breşa care se face atunci cînd el simte că ceva în jurul lui se schimbă, că nu mai este la fel. Învăţat de mic să fie alături de mamă o perioadă mai lungă de timp, el simte iubirea în cantitate mare, apoi mama merge la serviciu şi nu mai are timpul necesar să stea cu el aşa cum o făcea înainte; copilul simte această despărţire, ca să spunem aşa, ca pe o lipsă a iubirii.

Cît de mult avem de învăţat din această întrebare a acestui copil. Cîte întrebări ne putem pune la rîndul nostru, maturi fiind, despre cum simţim noi iubirea şi cît de important este cînd cei din exterior ne dăruiesc iubirea lor.

De ce oare acest copil a întrebat asta? Încă o dată revin, există şi o latură de teamă, ceea ce ne uimeşte cu adevărat este provenienţa acestui sentiment. De unde ştie un copil atît de mic ce este teama? De unde o cunoaşte el? Ea a fost declanşată în momentul cînd a pus întrebarea ce va fi cu el pe viitor dacă nu va mai avea părinţii aproape. Ne naştem cu acest sentiment, şi îl declanşăm în noi numai în momentul cînd sistemul nostru este ameninţat cu ceva, acest ceva în primul rînd poate fi lipsa iubirii.

Lipsa iubirii implicit creşte teama, omului îi este permanent frică să nu fie părăsit de cel, cei care îi împărtăşesc iubirea sau pleacă în lumea de dincolo.

Am întîlnit şi oameni cărora le este frică să iubească, acest sentiment fiind declanşat tot din teama de a nu fi părăsiţi, numai că această teamă este mult mai mare în acest caz. Ei spun că nu vor să se implice, dar adevărul este că le e frică să o facă din această teamă de a nu rămîne singuri. Bineînţeles că aceste cazuri sunt mai puţine. Omul în esenţa lui are curajul de a se implica în ceva, în momentul cînd te implici în iubire apare şi teama, ele sunt într-un fel legate una de cealaltă, deşi nu acesta este cel mai corect termen, şi asta este valabilă la orice implicare, în cea unde nu eşti strîns legat, teama este în proporţie mai mică şi bineînţeles că în cea în care pui sufletul tău cu totul la bătaie, acolo teama creşte.

Să vă povestesc un caz. O doamnă era prietenă cu o vecină mai în vîrstă decît ea. Se vizitau şi se ajutau ca între vecine. Aveau o relaţie bună. Într-o zi, vecina mai în vîrstă se simţea rău şi a trebuit să stea în spital cîteva zile. Doamna a rămas singură şi nu mai avea cu cine vorbi şi la cine merge alături. Atunci a intervenit frica. I-am explicat foarte simplu că în ea a început să se instaleze, după sentimentul de apropiere, sentimentul de iubire, un început de sentiment de iubire. Acest lucru nu este întîmplător pentru că ea fiind singură, sufletul ei s-a implicat deschis şi a rezonat cu sufletul vecinei. Dacă ar fi avut un soţ şi sufletul ei era mulţumit în acea relaţie, dăruind iubire şi primind iubire, probabil că această teamă nu s-ar mai fi declanşat în ea atît de puternic şi nu ar mai fi avut aşa un sentiment de singurătate. I-am explicat că în momentul cînd îşi va găsi liniştea interioară şi cînd sufletul ei va fi conectat mai mult timp la iubirea divină, atunci nu ar mai simţi teama ca pe o teamă, ci doar ca pe o uşoară nelinişte, regret, disconfort. Şi ar putea să accepte că vecina nu va mai fi într-o zi.

Cel mai important este să ne conectăm la sursa de Iubire centrală, la Dumnezeu, abia atunci sîntem mai liniştiţi şi teama din sufletul nostru dispare sau se atenuează foarte mult. Ea dispare nu pentru faptul că rostim doar cuvîntul Dumnezeu ci pentru faptul că atunci cînd îl rostim noi intrăm în contact cu Iubirea pură. Şi dacă intrăm în contact cu Dumnezeu Iubirea pură, atunci putem trece peste barierele de teamă ce neliniştesc sufletul nostru.

Îmi place foarte mult acest termen de iubire pură, el nu poate fi asociat decît cu Dumnezeu, pentru că iubirea în formă pură numai la El o găsim. Vom mai vorbi despre iubire şi în alte pagini următoare. Esenţa este că Iubirea trebuie asimilată în cantitate mare de la divin, ca ea să strălucească în om, şi apoi omul să o poată dărui mai departe. Şi să îi dea încredere şi multă putere pentru o viaţă armonioasă.

 Multe întrebări ne trec prin minte şi la cele mai multe dintre ele habar nu avem să răspundem. Cred că acest cuvînt existenţă este foarte complex şi chiar explicaţia lui din dicţionarul limbii române te duce cu gîndul la Dumnezeu, existenţă; care există şi care este. Am putea simplifica mai uşor, iubirea în Dumnezeu şi Dumnezeu în iubire, cînd spui existenţă spui totul, te referi la tot ceea ce este viu iar cînd spui Dumnezeu este la fel, acelaşi tot întregit în fiinţa noastră. Omul pronunţă cel mai des cuvîntul existenţă dar nu întotdeauna face corelaţia cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este necunoscut, nevăzut şi atunci termenul de existenţă din mintea omului are limitare pentru că el corelează acest termen numai cu ceea ce el vede, simte şi poate să perceapă în tot sistemul lui. Numai dacă, lîngă termenul existenţă, mai adaugă şi cuvîntul întreg, întreagă, abia atunci se poate face corelarea directă cu Dumnezeu, vorbind de întreaga existenţă. Asta impune două percepţii, existenţa în om şi existenţa în Dumnezeu, iubirea în om şi iubirea în Dumnezeu. Ne punem firesc întrebarea cum este iubirea în om şi cum este iubirea în Dumnezeu? Omul are în fiinţa lui, în toate celulele lui implementată iubirea dar ea nu mai rezonează şi nu mai străluceşte la nivelul la care a fost implementată de Dumnezeu chiar de la început şi atunci asta schimbă toată ecuaţia, iubirea în om este de la Dumnezeu dar nivelul iubirii din om a scăzut foarte mult, iubirea în Dumnezeu este aceeaşi, ea nu se poate schimba niciodată. Ce înseamnă asta pentru om, o abordare şi o percepţie cu totul diferită asupra a tot ce este în jur.

Mă întorc din nou la paralela existenţă – iubire, iubire – existenţă. Unde greşeşte omul? În primul rînd în ceea ce percepe şi analizează, pentru că o face doar la nivel superficial, cîţi încearcă să aducă în fiinţa lor iubirea, la nivelul de iubire aceeaşi „ca la” Dumnezeu?

Şi nu numai asta, cîţi încearcă să vadă că Dumnezeu este atît de plin de iubire şi că primesc de la El cantităţi de iubire considerabilă?

Tendinţa omului de a gîndi cum că pe el nu îl iubeşte Dumnezeu pentru că e păcătos, nu ajută la creşterea nivelului de iubire din el. Dumnezeu îl iubeşte pe om şi îi susţine toată fiinţa şi toate celulele cu iubirea Sa. Şi dacă iubirea în Dumnezeu nu se schimbă niciodată, atunci să încercăm în fiecare clipă a vieţii noastre să creştem cît mai mult iubirea în noi.

Existenţa nu este altceva decît cantitate de iubire în întreg sistemul nostru – corpul meu, sufletul meu este un tot de iubire.

Dumnezeu – Existenţa – Care există şi care Este – Iubirea – este în noi, toate celulele noastre sînt iubire, capul este iubire, mîna este iubire, sufletul este iubire. Dacă am privi toate organele noastre în felul acesta cu siguranţă că am avea mult mai multă grijă de noi, de trup şi suflet, putînd fi mult mai aproape de Iubirea care ne-a creat.

Dumnezeu – Iubirea există şi curge în fiinţa mea, El este mereu în mine şi cu mine, în interiorul şi exteriorul meu.

Dacă omul ar gîndi asta, ar reuşi să fie mult mai conştient de el însuşi. Mai există o problemă. Cum şi-ar putea vedea mîna care ar vrea să lovească un copil, animal ca pe mîna lui Dumnezeu? Sigur i-ar fi greu să îşi închipuie acest lucru, dar dacă ar putea gîndi la acest nivel atunci totul s-ar schimba radical în fiinţa lui.

Ajungem din nou la ceea ce spuneam mai sus, cum este iubirea în om şi cum este iubirea în Dumnezeu. Simplul fapt că omul nu l-a ascultat pe Dumnezeu, chiar din primele etape ale existenţei sale pe pămînt, i-a diminuat iubirea perfectă dăruită lui. Ceea ce s-a transmis din genă în genă s-a implementat profund în sistemul nostru, cel adus de la părinţii, bunicii, străbunicii noştri. Prin noi curge Iubirea, dar proporţia ei diminuată ne-a îndepărtat de Dumnezeu – Existenţă – Iubire, cea de la origini. Această îndepărtare înseamnă şi mai puţini ani de viaţă, existenţa noastră fiind strîns legată de Dumnezeu – Existenţa primordială – Iubire; dacă în tine nu curge Iubirea decît în proporţie mică, atunci înseamnă că nu mai eşti racordat la Dumnezeu – Existenţă cu toată fiinţa ta şi viaţa ta este mai scurtă. Cu cît iubirea scade, cu atît viaţa este mai scurtă.

Să încercăm să vedem problema într-un alt mod; celulele noastre sînt iubire, să le atribuim o culoare, auriu de exemplu, deci în noi curge această culoare auriu, noi sîntem cu totul această culoare. Cu cît ne îndepărtăm de iubire, prin faptele noastre de zi cu zi, această culoare nu mai trece prin tot întregul nostru, ea se diminuează mult. Cu ce rămînem? Cu un auriu mai pal şi mai diminuat. Nu mai strălucim în auriu. Să presupunem că faptele noastre cele făcute fără iubire au alte culori mai închise, atunci interiorul omului se poate vedea de sus ca o paleta de culori.

Dacă noi am fi percepuţi din spaţiu ca nişte lumini aurii, atunci încercaţi să vedeţi imaginea de ansamblu. Unii oameni sînt mai luminoşi, au mai multă culoare aurie în ei, alţii sînt mai întunecaţi, iar în ei abia mai pîlpîie această culoare şi nu prea mai este vizibilă.

Deci, dacă în noi nu este Dumnezeu – Existenţă – Iubire în cantitate mare, atunci nu putem fi racordaţi pe deplin la iubirea divină. Cu cît îl ai pe Dumnezeu mai mult în tine, cu cît curge mai multă iubire prin celulele tale, cu atît poţi mai ajutat şi viaţa ta poate fi mult mai bună, mai frumoasă şi armonioasă.

Existenţa ta este legată în permanenţă de Iubire, supravieţuirea unui sistem vital se face numai dacă iubirea întreţine în mare parte acel sistem vital. Vorba omului „că numai Dumnezeu te ţine în viaţă”, în traducere însemnând Iubirea te ţine în Existenţă.

Un copil îşi întreabă într-o zi părinţii dacă el ar putea să mai fie în viaţă fără ei alături. Unele probleme pe care ţi le pune spre rezolvare copilul tău te pot bloca pe moment. Bineînţeles că părinţii i-au răspuns amîndoi la fel, sigur că poate rămîne în viaţă dacă ei nu ar mai fi. Ar fi dat în grija altor rude şi ele vor avea grijă de el pînă va creşte mare. Întrebarea acestui copil m-a făcut să mă gîndesc la mai multe lucruri. De unde i-a venit lui să întrebe asta? E greu să dai răspuns la aşa ceva, poate că părinţii stau puţin timp cu el din cauza serviciului pe care-l au, şi atunci copilul implicit gîndeşte că cine va avea grijă de el mai departe; şi asta tot dintr-o teamă vine. Copilul cunoaşte iubirea încă de la începutul venirii lui pe pămînt. El este adus pe lume din iubire şi înconjurat cu multă iubire de cei din jur. Crescînd, pe zi ce trece el are propriile lui experienţe în iubire, observă cine îl iubeşte mai mult, sau cine i se pare lui că îl iubeşte mai mult, mintea lui este organizată să perceapă, gîndească, numai prin prisma iubirii, căci el atît cunoaşte la vîrsta lui. Teama este sentimentul lipsei iubirii, golul, breşa care se face atunci cînd el simte că ceva în jurul lui se schimbă, că nu mai este la fel. Învăţat de mic să fie alături de mamă o perioadă mai lungă de timp, el simte iubirea în cantitate mare, apoi mama merge la serviciu şi nu mai are timpul necesar să stea cu el aşa cum o făcea înainte; copilul simte această despărţire, ca să spunem aşa, ca pe o lipsă a iubirii.

Cît de mult avem de învăţat din această întrebare a acestui copil. Cîte întrebări ne putem pune la rîndul nostru, maturi fiind, despre cum simţim noi iubirea şi cît de important este cînd cei din exterior ne dăruiesc iubirea lor.

De ce oare acest copil a întrebat asta? Încă o dată revin, există şi o latură de teamă, ceea ce ne uimeşte cu adevărat este provenienţa acestui sentiment. De unde ştie un copil atît de mic ce este teama? De unde o cunoaşte el? Ea a fost declanşată în momentul cînd a pus întrebarea ce va fi cu el pe viitor dacă nu va mai avea părinţii aproape. Ne naştem cu acest sentiment, şi îl declanşăm în noi numai în momentul cînd sistemul nostru este ameninţat cu ceva, acest ceva în primul rînd poate fi lipsa iubirii.

Lipsa iubirii implicit creşte teama, omului îi este permanent frică să nu fie părăsit de cel, cei care îi împărtăşesc iubirea sau pleacă în lumea de dincolo.

Am întîlnit şi oameni cărora le este frică să iubească, acest sentiment fiind declanşat tot din teama de a nu fi părăsiţi, numai că această teamă este mult mai mare în acest caz. Ei spun că nu vor să se implice, dar adevărul este că le e frică să o facă din această teamă de a nu rămîne singuri. Bineînţeles că aceste cazuri sunt mai puţine. Omul în esenţa lui are curajul de a se implica în ceva, în momentul cînd te implici în iubire apare şi teama, ele sunt într-un fel legate una de cealaltă, deşi nu acesta este cel mai corect termen, şi asta este valabilă la orice implicare, în cea unde nu eşti strîns legat, teama este în proporţie mai mică şi bineînţeles că în cea în care pui sufletul tău cu totul la bătaie, acolo teama creşte.

Să vă povestesc un caz. O doamnă era prietenă cu o vecină mai în vîrstă decît ea. Se vizitau şi se ajutau ca între vecine. Aveau o relaţie bună. Într-o zi, vecina mai în vîrstă se simţea rău şi a trebuit să stea în spital cîteva zile. Doamna a rămas singură şi nu mai avea cu cine vorbi şi la cine merge alături. Atunci a intervenit frica. I-am explicat foarte simplu că în ea a început să se instaleze, după sentimentul de apropiere, sentimentul de iubire, un început de sentiment de iubire. Acest lucru nu este întîmplător pentru că ea fiind singură, sufletul ei s-a implicat deschis şi a rezonat cu sufletul vecinei. Dacă ar fi avut un soţ şi sufletul ei era mulţumit în acea relaţie, dăruind iubire şi primind iubire, probabil că această teamă nu s-ar mai fi declanşat în ea atît de puternic şi nu ar mai fi avut aşa un sentiment de singurătate. I-am explicat că în momentul cînd îşi va găsi liniştea interioară şi cînd sufletul ei va fi conectat mai mult timp la iubirea divină, atunci nu ar mai simţi teama ca pe o teamă, ci doar ca pe o uşoară nelinişte, regret, disconfort. Şi ar putea să accepte că vecina nu va mai fi într-o zi.

Cel mai important este să ne conectăm la sursa de Iubire centrală, la Dumnezeu, abia atunci sîntem mai liniştiţi şi teama din sufletul nostru dispare sau se atenuează foarte mult. Ea dispare nu pentru faptul că rostim doar cuvîntul Dumnezeu ci pentru faptul că atunci cînd îl rostim noi intrăm în contact cu Iubirea pură. Şi dacă intrăm în contact cu Dumnezeu Iubirea pură, atunci putem trece peste barierele de teamă ce neliniştesc sufletul nostru.

Îmi place foarte mult acest termen de iubire pură, el nu poate fi asociat decît cu Dumnezeu, pentru că iubirea în formă pură numai la El o găsim. Vom mai vorbi despre iubire şi în alte pagini următoare. Esenţa este că Iubirea trebuie asimilată în cantitate mare de la divin, ca ea să strălucească în om, şi apoi omul să o poată dărui mai departe. Şi să îi dea încredere şi multă putere pentru o viaţă armonioasă.

Facebook Comments