Din învăţătura lui Osho – şi cîteva comentarii personale pe margine

Osho, pe numele său la naştere Chandra Mohan Jain (11 decembrie 1931 – 19 ianuarie 1990), a fost un filozof, guru şi învăţător spiritual indian, fondator al curentului spiritual Neo-Sannyas, Rajnish sau Oshoism. A fost numit în anii 1960 Acharya Rajneesh, apoi Bhagwan Shree Rajneesh. Experienţele sale privind meditaţia au devenit pe parcursul anilor din ce în ce mai profunde. La vîrsta de 21 de ani atinge ceea ce el denumea iluminarea, „cea mai înaltă culme a conştiinţei omeneşti”. În acel moment, spune Osho, biografia lui exterioară a luat sfîrşit – de atunci el s-a văzut trăind o stare de totală unitate cu legile intime ale existenţei. Deşi, el nu a scris nici o carte pe timpul vieţii, cărţile publicate sub numele său sînt transcrieri ale discursurilor sale, datorate discipolilor săi. În timpul vieţii sale, aceste transcrieri au fost făcute sub îndrumarea şi atenta sa supraveghere.

Pentru astăzi am ales două pilde din cartea sa „Profetul de Kahlil Gibran comentat de Osho”, editura Mix, Braşov, 2007.

[…] „Priviţi în tratatele filozofice clasice şi nu veţi găsi nimic despre copii, despre căsătorie. Adevărat vă spun aceste tratate sunt în afara realităţii vieţii. Immanuel Kant a fost interesat de existenţa lui Dumnezeu, dar incapabil să iubească pe cineva. N-a avut nici un prieten. Un lucru atât de simplu, pentru un mare filozof ca el… Repet ca să reţineţi: sunt nişte laşi.

O femeie i-a pus o dată o întrebare lui Immanuel Kant … A aşteptat mult, pentru că în inia unei femei nu există înclinare spre iniţiativă, e un lucru dizgraţios. Dar viaţa e scurtă. Nu poţi aştepta la nesfârşit. Tinereţea e încă şi mai scurtă, şi frumuseţea e numai o floare care înfloreşte dimineaţa şi până seara se ofileşte. În sfârşit, femeia – împotriva firii feminine, împotriva ei – l-a abordat pe Immanuel Kant: «Te iubesc. Tu mă iubeşti pe mine? Dacă ai spune un mic da, te-aş aştepta toată viaţa ». Dar Immanuel Kant n-a putut spune da. A spus: « Mai întâi trebuie să reflectez ». Şi a durat trei ani, timp în care a citit cărţi peste cărţi, despre căsătoria la diferite rase, în alte ţări, în diferite secole, pro şi contra. Şi a rămas uluit pentru că toate erau echilibrate. Existau argumente pentru căsătorie, la fel şi contra, iar ponderea lor era egală. Servitorul său – şi-a trăi toată viaţa cu acest servitor lângă el – l-a privit în tot timpul acesta. I-a spus: « Ascultă-mă, nu sunt filozof, sunt un om simplu care te slujeşte, şi asta nu este treaba mea dar există limite. Mă abţin de mult să-ţi spun câteva lucruri şi astăzi m-am hotărât să vorbesc. Când ai plecat la universitate, m-am uitat pe notiţele tale cu argumente pro şi contra căsătoriei. Sunt egale de vreme ce nu te poţi decide. Un singur lucru vreau să-ţi spun: problema ta este că n-ai cunoscut iubirea. Toate aceste argumente sunt neputincioase, nu-ţi aduc experienţă. Sugestia mea umilă în cazul în care argumentele sunt egale este să spui da, pentru că aceasta lasă uşa deschisă experienţelor. Un nu, ar închide această uşă ».

Immanul Kant n-a putut crede că un asemenea argument nu-i aparţine lui. S-a grăbit să bată la uşa femeii. A ieşit un străin. Filozoful s-a prezentat: « Sunt Immanuel Kant, şi poate dumneata eşti tatăl femeii. Am venit să-i spun da ». Bătrânul a spus: « E prea târziu. E deja măritată şi are doi copii. Bate la altă uşă! ». Dar el era atât de laş încât n-a adunat niciodată atâta curaj ca să abordeze o altă femeie”.

Osho completează că el nu a văzut niciodată o femeie filozof, pentru că ea vorbeşte cel mai mult din inima sa. Şi că, umanitatea ar avea mai mult de cîştigat dacă ar asculta femeia, pentru că ea păstrează legea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu se relevă în inima omului.

Femeia se ocupă de lucrurile mărunte ale vieţii, dar ele sunt de fapt cele mai importante. Dacă o femeie nu ar găti în casă, nu ar face curăţenie, nu ar creşte copiii totul ar fi un haos. Deci, bărbatul trebuie să înţeleagă că la sfîrşitul zilei e nevoie să aibă ceva cald pus pe masă. Acel lucru banal şi mărunt, să se facă o cratiţă de mîncare. Ce spune Osho aici este plin de adevăr, Kant a ajuns foarte tîrziu la uşa acelei femei. Ea nu a mai aşteptat ca el să se gîndească pentru că el i-a spus că are nevoie de timp. O femeie nu poate aştepta ani întregi ca un bărbat să se decidă. Ea trebuie să procreeze. Să se împlinească. Nu stă singură şi aşteaptă. Cele care iau decizia să aştepte la nesfîrşit pînă cînd un bărbat se decide, le voi spune că greşesc. Vorba maestrului Osho, tinereţea se duce şi nu poţi face la bătrîneţe lucrurile pline de avînt din tinereţe. Aşteptarea este bună doar dacă ea are un motiv extrem de serios. O femeie poate aştepta un bărbat dacă el are de îndeplinit o perioadă de timp un stagiu militar, sau poate face nişte studii care le vor ajuta căminul. Mai sînt exemple, dar ceea ce trebuie să se înţeleagă aici e cît de important este timpul în iubire. Să dăm un exemplu; o femeie aşteaptă un bărbat ca să o ceară în căsătorie. Trece un an, trec doi, trec trei. El nu ia o decizie. Femeia vrea să nască copii sau să aibă un statut clar. Ea rămîne fidelă în această relaţie aşteptînd. El poate să nu o ceară niciodată, pentru că poate merge la altă femeie care i se pare mai frumoasă sau mai tînără, sau poate să o ceară pentru că deja s-a obişnuit cu ea dar uneori poate fi tîrziu. Dacă nu o mai cere după ani mulţi de relaţie, pentru femeie va fi mai greu să îşi găsească pe cineva repede. Ca să poate începe relaţia, să vadă clar dacă este potrivită pentru ea, şi să mai şi procreeze este nevoie de un alt timp. Un alt timp de acomodare care nu face decît să întîrzie lucrurile mereu. Nimeni nu spune, căsătoreşte-te repede şi ai rezolvat. Dar nici o aşteptare care poate fi dezastruoasă nu este bună. Şi dacă doi oameni sunt potriviţi ei trebuie să găsească calea de mijloc. Să nu se căsătorească nici prea devreme dar nici prea tîrziu, asta în cazul în care chiar vor să meargă mai departe. Dacă bărbatul nu se decide, femeie e firesc să meargă să îşi caute iubirea stabilă în altă parte. Nu există nici un motiv ca el să nu o vrea de nevastă, şi totuşi un bărbat se decide greu sau deloc. Femeia în acest caz trebuie să închidă relaţia şi să plece mai departe. Să caute acel bărbat care o doreşte atunci cînd ea se deschide frumoasă, ca un fruct copt.

A doua pildă este oarecum legată de prima în ceea ce priveşte faptul că Dumnezeu se relevă în inima omului.

[…] „Când Dumnezeu a creat lumea, obişnuia să trăiască în mijlocul ei printre oameni. Dar a obosit, pentru că toţi începeau să vină cu plângeri dis-de-dimineaţă: unul n-are copii, altul are un copil bolnav, copilul altuia a murit, altul s-a îndrăgostit dar părinţii nu-i îngăduie să se însoare… şi problemele există cu milioanele. Şi bietul Dumnezeu era unul singur! Cei care nu reuşeau să ajungă la el în timpul zilei, îl chinuiau noaptea. Nu avea nici o şansă să doarmă. Într-un sfârşit l-a întrebat pe un înger, sfătuitorul său de taină: « Ce să fac? Oamenii aceştia mă omoară! Nu mă lasă să mă odihnesc, vin cu o mie şi una de probleme. Ei ar trebui să-şi rezolve problemele. Le-am dat toate calităţile, toată inteligenţa să o facă, dar ei continuă să arunce întreaga răspundere pe mine, gândindu-se: de ce să ne batem capul? De ce ne-ai creat? Dacă ne-ai creat, să ai grijă de noi…» Sfetnicul i-a şoptit la ureche: « Există un loc în care oamenii aceştia nu vor merge niciodată ». « Spune-mi care e acela ». Şi el a zis: « Ascunde-te în sinele lor, te vor căuta peste tot în lume dar înăuntru nu vor merge. Poţi să te odihneşti, poţi să te relaxezi ». Aşa că El încă se mai odihneşte şi se mai relaxează acolo. Dacă vrei să ştii adevărul în legătură cu această poveste, du-te înăuntru.”

Omul poate să îl caute pe Dumnezeu în inima sa. Păi unde în altă parte ar putea fi, dacă El a vorbit atît de mult despre iubire? Dumnezeu nu poate fi simţit în cap, ci în inimă. Gîndirea este foarte importantă, pentru că ea ne călăuzeşte spre a raţiona lucruri ale vieţii noastre. Ce nu ştie omul este că, inima are şi ea un fel de „creier”. Se poate gîndi şi cu inima. Există o inteligenţă a inimii, pentru că acolo se află scînteia Duhului Sfînt şi ea este mereu aprinsă, iar acolo, în această scînteie este însuşi suflul divin al lui Dumnezeu. Şi dacă suflul divin este aprins toată viaţa acolo în inima omului, asta înseamnă că toată inteligenţa, iubirea şi toată măreţia lui Dumnezeu este acolo. Şi dacă omul ar vedea această măreţie, ar descoperi-o, ar fi genial. Dar, aşa cum spune pilda, omul nu se uită în inima lui pentru că nu are timp. Timpul ca să facă acest lucru este să mediteze, să stea în linişte cu el însuşi şi să facă concentrări pe inima sa rugîndu-se să i se arate totul. Mulţi maeştri spirituali şi Sfinţi Părinţi, ne arată de milenii cît de preţioasă este inima omului. Ştiţi şi voi foarte bine că atunci cînd omul moare, o flacără uşor albăstruie, adică sufletul, adică scînteia divină, iese din corp şi se întoarce în locul de unde a fost creată. Flacăra aceea albăstruie – aşa o percepem noi ca şi culoare, deşi eu personal cred că există în ea o tentă albăstruie – aurie – este de fapt particula din Dumnezeu care a fost dată omului atunci cînd a suflat peste el. Ea s-a sălăşluit în inima omului şi a rămas aprinsă acolo toată viaţa cît omul trăieşte. Se poate observa că oamenii care fac des meditaţii sînt mai calmi, mai blînzi, mai răbdători, mai plini de compasiune, mai iubitori. Şi asta pentru că, încetul cu încetul ei accesează ceva din această particulă. Mai multă meditaţie şi rugăciune ne duce mai aproape de Dumnezeu şi de darurile Sale minunate pe care le-a pus în om. Este extraordinat cu cîte daruri l-a înzestrat Dumnezeu pe om, dar omul trebuie să muncească să ajungă în interiorul lui, ca să ia mai mult din aceste daruri.

Vom mai vorbi despre aceste lucruri în alte articole viitoare. Vă las să meditaţi puţin la cele scrise aici.           

Facebook Comments