„Fericirile” Apocalipsului – alte sensuri duhovniceşti în dorinţa de apropiere a sufletului de starea divină

„Fericit cel ce citeşte şi cei ce ascultă

cuvintele proorociei şi păzesc

lucrurile scrise în ea. Căci vremea

este aproape.”

(Apocalipsa 1,3)

 

Ultima carte a Noului Testament este una cu conţinut profetic, numită „Apocalipsa Sfîntului Apostol şi Evanghelist Ioan”. În original, cartea poartă numele „Apokalypsis Iesou Christou” – descoperirea lui Iisus Hristos. Cuvîntul „apokalyps – αποχαλνψιδ” – se traduce în limba greacă descoperire. Autorul este Sfîntul Apostol Ioan (care îşi mai spunea şi Apocalipsul), fiul lui Zevedeu şi fratele Sfîntului Apostol Iacov. Locul scrierii după părerea majorităţii exegeţilor este cel indicat în carte (1, 9) „…fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvîntul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus.”, iar timpul către sfîrşitul domniei lui Domiţian (95-96). Apostolul Ioan este exilat în insula Patmos din Marea Egee, în timpul împăratului Diocleţian, care întreprinde o cruntă persecuţie împotriva creştinismului. Sfîntul Ioan este trimis acolo pentru a-l izola de păstoriţii săi. Acolo erau trimişi şi cei socotiţi cei mai mari duşmani ai statului. Apocalipsa fiind o carte profetică are o limbă şi un stil deosebit, care trebuie avute în vedere pentru aflarea sensului just. Aici predomină simbolul, metafora, parabola, alegoria şi repetiţia (în special a numerelor, ce devine obsesivă). Simbolismul cifrelor şi numerelor este foarte mare: numărul unu evocă unitatea Fiinţei divine; cifra doi înseamnă cele două firi ale Mîntuitorului; trei, persoanele Sfintei Treimi; patru, cele patru puncte cardinale; şapte, zilele săptămînii dar mai simbolizează şi desăvîrşirea; şase, înseamnă imperfectul; 666 maximum de răutate; (Sfîntul Andrei al Cezareei Capadociei spunea; „Despre numele cel murdar al lui antihrist şi despre tîlcuirea numărului precum şi despre altele ce s-au scris despre acela, vremea le va descoperi şi experienţa celor înţelepţi…, dar nu a binevoit harul dumnezeiesc să se scrie în dumnezeiasca carte numele lui cel pierzător. Însă cercetînd cu raţiunea, cu adevărat multe (nume) se pot afla…”); trei şi jumătate semnifică o durată scurtă; o sută, o cantitate nu prea mare; o mie, o mulţime nesfîrşită, o durată nelimitată; 12 aminteşte de cele 12 seminţii ale lui Israel, cei 12 apostoli ai Mîntuitorului. Şi totuşi simbolistica apocalipsei se concentrează în jurul numărului şapte; şapte Biserici (Apoc. 1:4, 11), şapte duhuri (Apoc. 1:4), şapte sfeşnice de aur (Apoc. 1:12), şapte stele (Apoc. 1:16), şapte peceţi (Apoc. 5:1), şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6), şapte trîmbiţe (Apoc. 8:2), şapte tunete (Apoc. 10:3), şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20), şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3), şapte plăgi (Apoc. 15:7), şapte potire de aur (Apoc. 15:7), şapte munţi (Apoc. 17:9), şi şapte împăraţi (Apoc. 17:10). Cifra „7” reprezintă în simbolistica iudaică „perfecţiunea divină”. Unii au socotit că evenimentele din cuprinsul ei se referă exclusiv la ultima perioadă a istoriei lumii, la faptele ce vor surveni la sfîrşitul veacurilor: interpretarea se numeşte eshatologică. Alţii văd în Apocalipsă o sumă de legende şi mituri; creştine, egiptene, iraniene: interpretarea se numeşte mitologică. Alţi interpreţi văd în evenimentele din scrierea Sfîntului Ioan numai fapte şi întâmplări petrecute în trecutul bisericii, lupta care s-a dat între creştinism şi păgînism, care s-a soldat cu biruinţa credinţei creştine: sistemul istoriei contemporane. Adică, Apocalipsa înfăţişează evenimentele timpului său.

Apocalipsa cuprinde 22 de capitole şi se împarte în două părţi: partea întîi (cap. 1-3) este precedată de un prolog (cap.1 1-8) ce s-ar putea intitula Scrisorile către Biserici, căci cuprinde un număr de şapte epistole adresate bisericilor din Asia prin care se laudă sau mustră viaţa creştinilor din aceste comunităţi. Mîntuitorul apare ca un profet şi învăţător care îndeamnă, laudă şi mustră; partea a doua se încheie cu un epilog (12, 6-12), ea poate fi numită şi cartea viziunilor, căci sub forma a şapte viziuni Apostolul Ioan expune ceea ce se va întîmpla în viitor, profeţia unui viitor nu ştim cît de îndepărtat. Mîntuitorul apare sub simbolul mielului jertfit şi slăvit, care susţine biserica şi pe creştini prin toate adversităţile iar la sfârşit apare biruitor. Această parte a doua are la rîndul ei două secţiuni; prima, cap. IV-IX, începe cu o viziune inaugurală unde se arată măreţia lui Dumnezeu şi puterea dată Fiului spre a pedepsi pe persecutorii Săi printr-o serie de nenorociri descrise prin şapte peceţi şi şapte trâmbiţe; secţiunea a doua, cap. XII-XXII este o reluare şi dezvoltare a evenimentelor din prima parte, îmbrăţişînd toată istoria omenirii, începînd de la naşterea Mîntuitorului şi pînă la judecata finală cu referiri precise la Imperiul Roman, la Roma, Babilon, la influenţa lui satan de la sfîrşitul veacurilor şi la distrugerea lui, la Parusia Domnului şi fericirea celor drepţi. Arhiepiscopul Averchie Tauşev spune; „Biserica din primele veacuri creştine a manifestat un mare interes pentru această carte, întrucît se părea că evenimentele descrise în ea sunt pe cale să se împlinească. Cu toate acestea, tentaţia hiliasmului[1], în care au căzut chiar şi unii dintre părinţii timpurii ai Bisericii (Sfîntul Irineu de Lyon, Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful), împreună cu o stare de pace şi stabilitate din timpul lui Constantin, cînd întreg imperiul devenise creştin, au dus la o diminuare a gîndirii apocaliptice în Biserică şi la o neglijare a cărţii. Chiar şi situarea ei în canonul Noului Testament era incertă pînă în secolul IV, iar unii dintre marii Părinţi ai Bisericii abia o menţionează”. Aşa cum afirmă Arhiepiscopul Averchie, „…aceasta este singura carte a Noului Testament care nu este cuprinsă în canonul citirilor scripturistice din timpul slujbelor bisericeşti, chiar dacă Tipicul bisericesc o aşează într-o slujbă rareori sau deloc săvîrşită în zilele noastre (la slujba Miezonopticii de sîmbătă noaptea sunt rînduite să fie citite în ordine toate epistolele Noului Testament şi Apocalipsa, între Vecernie şi Utrenie, începînd cu Duminica Tuturor Sfinţilor”.

Sfîntul Ioan primeşte prin voia divină această serie de evenimente, dar nu şi perioada de desfăşurare a lor. În textul grecesc nu găsim cuvîntul Kronos, care se traduce literal timp, ani, o vreme de, ci alt cuvînt Kairos, ce se înţelege în mod duhovnicesc ca un anumit moment din destinul omenirii, într-o clipă care e decisă de Domnul Dumnezeu. A spune ό καιρός έγγύς – vremea este aproape era într-adevăr acelaşi lucru în sens cu a spune ό κύριος έγγύς – Domnul este aproape. Pe tot parcursul Apocalipsei observăm elemente noi, ea se poate derula ca o poveste cu final nu foarte fericit şi care îl face pe om să conştientizeze starea lui interioară. Apocalipsa conţine marea profeţie a Domnului nostru dezvoltată, alegorizată, şi, dacă putem spune astfel, dramatizată. Aceleaşi fapte şi evenimente care sunt prezise în Evanghelii sunt arătate în Apocalipsă, îmbrăcate (acoperite) doar cu haină mai figurativă şi simbolică. Ele se derulează înaintea noastră amplificate (exagerate) şi clarificate, însă pe seama aceasta nu mai puţin reale şi adevărate.

Cele mai interesante dezvăluiri pe care ni le face Sfîntul Ioan în Apocalipsă sunt cele şapte „fericiri”, şapte versete ce sunt total diferite de „fericirile” pe care le-a predicat Mîntuitorul Hristos în predica de pe munte. Aceste „fericiri” din Apocalipsă îl pregătesc oarecum pe om pentru trecerea la Domnul. Ele nu ne dezvăluie unele calităţi pe care omul ar trebui să le aibă în sufletul său ca să trăiască împlinit şi să păstreze poruncile, ci ne dezvăluie cum poate omul să se bucure crezînd în viaţa veşnică. „Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 1,3). Cuvîntul „a citi” în originalul grecesc are semnificaţia de dinamic, a chema omul de jos la înţelegerea de sus. Prima „fericire” este ca o trezvie, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, ca omul să înţeleagă că ce este scris este dat de sus, şi este adevărat. Creştinii atenţionaţi prin impuls dau sens mult mai profund şi trăiesc mult mai intens cuvintele biblice. „Fericit este cel ce citeşte”, şi în completare nefericit este cel care nu ajunge să citească aceste cuvinte trimise de Dumnezeu prin duh Sfîntului Ioan, căci cel care nu are ştiinţă nu poate schimba ceva în interiorul lui, nu poate ajunge la o stare divină, mai aproape de Dumnezeu. „Şi am auzit glas din cer , zicînd: Scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor întru Domnul” (Apocalipsa 14,13). Nu se poate interpreta strict literar „fericiţi cei morţi..”, sensul versetului arată de fapt timpul, cel din veacul veacurilor, „acum” poate fi tradus ca orice moment cînd omul sfîrşeşte viaţa pe care a trăit-o pe calea Domnului, acea cale nu se finalizează pentru el ci merge mai departe. Părintele Arsenie Boca interpretînd aceste „fericiri” scrie: „Cu Iisus Hristos Împărăţia Cerurilor a coborît „aproape de noi”; Cînd sufletul credinciosului ajunge conştient de această apropriere, cînd îşi dă seama că este chiar în această Împărăţie, atunci s-a apropiat clipa marilor hotărîri: clipa cînd, în toată libertatea şi în toate puterile sufletului, ne însuşim destinul mîntuirii, care, ştim sigur, că trece prin jertfă.” Speranţa omului este în mîntuire şi în venirea cea de pe urmă a Mîntuitorului, adică pentru ultima oară printre noi. Dacă omul nu găseşte aici pe pămînt fericirea, pentru că nu reuşeşte să aibă toate calităţile pe care Mîntuitorul le-a propovăduit în predica de pe munte, (adică în cele nouă fericiri ce ridică omul la o nouă treaptă divină), el le poate însuşi în această trecere spre viaţa veşnică.

Interpretarea versetelor a adus cu sine şi păreri împărţite, şi astfel s-au desprins patru şcoli de interpretare, fiecare desluşind alte sensuri. Şcoala preteristă este cea care a scos în evidenţă simbolistica văzînd-o cea mai importantă, idealiştii au redus interpretarea versetelor la o culegere de fabule, şcoala istoricistă dă importanţă simbolisticii, dar versetele sunt interpretate numai în sensul alegoric iar şcoala viitoristă înfăţişează evenimentele ca o cronică, o anunţare a evenimentelor viitoare. „Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale, ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui!” (Apocalipsa 16, 15), „Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului!”(Apocalipsa 19, 9), „Fericit şi sfînt este cel ce are parte de învierea cea dintîi.” (Apocalipsa 20,6), „Fericit cel ce păzeşte cuvintele proorociei acestei cărţi!” (Apocalipsa 22.7), „Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpînire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate!” (Apocalipsa 22, 14).

Orice fiinţă omenească din lumea aceasta doreşte să fie fericită. Omul simte în sufletul său o sete nepotolită după satisfacţii şi împliniri. Însuşi Mîntuitorul, Care cunoştea adîncul sufletului omenesc, a arătat că la temelia strădaniilor şi năzuinţelor noastre stă dorul după fericire. Dar, din păcate, oamenii care voiesc să fie fericiţi au diferite păreri privind calea pe care se poate ajunge la o viaţă fericită. Mîntuitorul a destrămat mirajul falselor fericiri, arătînd că adevărata fericire o putem dobîndi noi înşine, eliberîndu-ne de păcat şi îmbrăcîndu-ne în mantia luminoasă a virtuţilor morale. Întrupînd în fiinţa noastră moralitatea Fericirilor putem deveni membri ai împărăţiei lui Dumnezeu, putem dobîndi fericirea lăuntrică şi veşnică a sufletului.

 

 

Sumar bibliografic:

 

Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2001

Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 2002

Tîlcuirea Apocalipsei de la Sfinţii Părinţi pînă în zilele noastre, Pr. Ioan Sorin Usca, Pr. Ana Usca, Editura Christiana, 2007

Părintele Arsenie -„Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur”, PS Daniil Stoenescu, Editura Charisma, 2009

Tîlcuire la Apocalipsă, Sfîntul Andrei al Cezareei Capadociei, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007

Tîlcuire la Apocalipsă, Arhim. Evseviov Vitti, Editura Egumeniţa, 2010

Apocalipsa Sfîntului Ioan – un comentariu ortodox, Arhiepiscopul Averchie Tauşev, Editura Sophia, 2005

[1] Erezie care exprimă credinţa într-o împărăţie de o mie de ani pe care Hristos o va întemeia pe pămînt pentru cei aleşi. În Apocalipsă (20, 2-7) textul a fost tradus greşit şi interpretat greşit – expresia înseamnă „mii de ani”, nu „o mie”.

Facebook Comments
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCrucea Caraiman
Articolul următorHokkaido