frumusețile lumii

Midori no Hi – numită şi Ziua Verde (midori în japoneză înseamnă verde) este o zi în care, pe timpul erei Shōwa (1926-1989, în traducere – Armonia Iluminismului), se sărbătorea ziua de naştere a împăratului Hirohito, la 29 Aprilie. Se mai numea şi Ziua Naturii. După 2007 ziua de 29 Aprilie a rămas Ziua Shōwa , iar Midori no Hi s-a mutat pe 4 mai, deşi zilele de sărbătoare ale naturii sînt trecute de pe 29 aprilie pînă pe 4 mai, asta şi pentru că oamenii s-au obişnuit de multe generaţii să sărbătorească Ziua Naturii încă de la sfîrşitul lunii aprilie cînd natura capătă acel verde strălucitor, proaspăt.

Natura este foarte preţuită în Japonia. Oamenii au un respect deosebit faţă de tot ce este verde şi păstrează cu sfinţenie locurile verzi, multe dintre ele avînd şi o valoare istorică. Japonezii sînt cei mai mari maeştri de grădini din lume şi fiecare dintre ei îşi îngrijesc grădina cît mai frumos, aşa cum au învăţat de la înaintaşii lor. Există mereu o întrecere în acest sens, care are o grădină mai frumoasă. Deşi spaţiul în multe zone din ţară este limitat, japonezul de rînd îşi face o grădină foarte mică, cu flori frumoase, muşchi verde sau pietre şi apă curgătoare.

Am scris despre cîteva locuri în care culoarea verde are însemnătate.

Parcul Suizenji-koen – situat în oraşul Kumamoto din insula Kyushu, a fost la început (1632) grădina magnifică a templului Suizen-ji, care mai apoi s-a extins. Iazurile din parc au o culoare verde smarald absolut fascinantă.

Asta datorită învecinării cu muntele Komezuka (în traducere movilă de orez), un vulcan adormit care are culoarea verde intens, izvoarele sale avînd aceeaşi culoare. Zona iazurilor este foarte bine întreţinută, vizitatorii nu au voie să se plimbe cu bărcuţele pe apă sau să se bage cu picioarele în apă. Locul este de o frumuseţe care îţi taie respiraţia exact ca în poveşti.

Ceaiul verde – deşi descoperirea frunzelor de ceai aparţine chinezilor (4000 ani î.H.), japonezii cu măiestria lor deosebită au ridicat la rang de înaltă ţinută, ceremonia de băut a ceaiului. Culoarea lui este datorată frunzelor sale (o specie fiind Camellia sinensis – arbust peren sau arbore mic; frunzele şi bobocii sunt folosite pentru a produce ceai), care au fost supuse oxidării în timpul prelucrării lor. În fotografia a doua a Joanei Geier în cele doua ceşti avem un ceai de înaltă calitate făcut din pulberea fină Matcha. Puternic aromat, acest ceai este folosit foarte des în ceremonii, tehnica lui de pregătire fiind o adevărată artă.

Oshino – Oshino-mura – este un sat situat la poalele muntelui Fuji (prefectura Yamanashi). Găsim referinţe istorice despre acest sat în perioada Edo (1603-1868) cînd aparţinea shogunatului Tokugawa, şi după aceste referinţe ne dăm seama că el are o vechime mult mai mare. Plantaţiile de ceai se întind pe multe hectare, imaginea de ansamblu fiind completată de muntele Fuji, care se vede din orice colţ al regiunii. Multe dintre case şi-au păstrat aceeaşi structură şi oferă o privelişte aparte. Satul este şi în prezent oarecum retras, el nu este legat la reţeaua feroviară şi nici nu are deschidere spre vreo şosea naţională.

Bonsaiul din imagine de mai jos este plantat şi sculptat de maestrul bonsai Masahiko Kimura. Copacul are 50 de ani şi este printre primii bonsai plantaţi şi sculptaţi de maestru. Despre Masahiko putem spune că a început horticultura la dorinţa mamei lui. La 15 ani începe ucenicia la maestrul Motosuke Hamano în Grădina Bonsai Koju-en. Unsprezece ani mai tîrziu el lucra deja în domeniul horticulturii pe cont propriu. Considerat un geniu în lumea sculptorilor de bonsai, el merge în întreaga lume pentru a face demonstraţii cît mai spectaculoase. Opera sa, articole şi fotografii a apărut în paginile mai multor publicaţii de specialitate importante din întreaga lume. Bonsaii sculptaţi de el, mai ales Juniperus chinensis – în japoneză Shimpaku, au cîştigat cele mai prestigioase premii pe parcursul mai multor ani. De altfel, a avut o serie de ucenici din Japonia, Europa şi America, care au devenit maeştri în această artă. Grădina lui din Saitama este ca un muzeu, ea nu este deschisă pentru public decît atunci cînd e disponibil d-l Nakamizu, care vorbeşte perfect limba engleză şi face un tur complet vizitatorilor.

Geisha din fotografie tocmai a încheiat o reprezentaţie la teatrul Ponto-Cho Kaburen-jo din Kyōto.

Dansul se numeşte Rîul Kamogawa şi este executat cu evantaie iar dansatoarea îşi pune un costum verde la fel ca malurile rîului.În fiecare an, teatrul pune mai multe spectacole publice la preţuri rezonabile. Sălile sunt de obicei pline, foarte mulţi turişti îşi iau bilete din timp pentru a vedea aceste minunate reprezentaţii.

Arashiyama – situată în vestul oraşului Kyōto, la periferie, această zonă a fost populară încă din perioada Heian (794-1185) cînd nobilii făceau plimbări lungi şi admirau cadrul natural. Arashiyama devine atractivă mai ales în lunile aprilie şi noiembrie. În timpul lunilor de vară, pe rîul Huzo se practică pescuitul tradiţional cu cormorani. Şi în decembrie sunt o serie de evenimente numite Hanatōro (flori de lumină). De Hanatōro, timp de zece zile străzile sunt luminate de mii de felinare cu flori puse de-a lungul zonelor populare. Dincolo de podul Togetsukyo pot fi vizitate templele Tenryu-ji şi Gio-ji care au o grădini impresionante. Mai sunt multe magazine şi restaurante mici iar turiştii pot face plimbări cu barca pe rîul Huzo. Zona este cunoscută mai ales pentru celebra plantaţie de bambus, o pădure de bambuşi foarte deasă, cu alei în mijloc, unde se pot face plimbări pe jos, cu bicicletele sau cu ricşa. Plantaţiile sunt deosebit de atractive mai ales cînd adie vîntul, tulpinile de bambus înalte se balansează uşor înainte şi înapoi.

Chiba – este o prefectură în regiunea Kantō din insula Honshu. Compusă din oraşul principal Chiba şi mai multe sate împrejur, zona este atestată încă din vremuri preistorice, ea deţinînd cele mai mari movile funerare – Kofun, din Japonia, cel mai mare grup fiind în Futtsu – zona centrală din Chiba. Înconjurată de rîul Tone la nord, rîul Edo la vest, Oceanul Pacific la est, această regiune este recunoscută şi pentru cîmpurile sale de orez, câmpia Kujūkuri fiind foarte productivă. Curenţii Kuroshio sunt împinşi aproape de Chiba şi în acest fel zona se menţine relativ caldă în timpul iernii şi mai rece în timpul verii. În Chiba sunt opt parcuri naturale Inba Tega, Kasamori Tsurumai, Kujūkuri, Mineoka Sankei, Otone, Takanoyama, Tomisan şi Yōrō Keikoku Okukiyosumi. Datorită importanţei istorice, oraşele şi satele din prefectură sunt şi ele protejate. Agricultura este foarte dezvoltată, Chiba ocupă locul al doilea în Japonia, după Hokkaidō, care are mai multe produse agricole. Şi totuşi, în unele producţii de serie, în special legume, ocupă primul loc; morcovi, varză, ridiche albă; ceapă, iar la fructe soiul japonez de pere Nashi, care are o istorie 200 ani de cultivare în prefectură ocupă tot primul loc. Chiba este a doua producătoare de roşii, spanac şi porumb. Orezul se cultivă şi el în cantităţi impresionante, iar terasele cultivate apar ca mici bijuterii arhitecturale în natură.

Templul Gio-ji – situat în zona Arashiyama din Kyōto, templul este celebru mai ales pentru grădina impresionantă de muşchi. Gio-ji a fost construit în incinta fostului templu Ojo-in fondat de un anume Rochin, fost ucenic al preotului Honen (fondatorul sectei budiste Jodo-shu). El este în prezent mănăstire de călugăriţe. În 1868 chiar la sfîrşitul perioadei Edo templul a fost abandonat, mormintele şi statuile de lemn fiind luate în custodie de templul Daikaku-ji, preotul de acolo planificînd reconstrucţia templului Gio-ji. În 1895, Kitagaki Kunimichi, un ex-guvernator al Prefecturii Kyōto a donat una dintre clădirile sale templului, ea este în prezent sala principală a templului. Templul este menţionat şi într-o carte de poveşti Heike Monogatari. Povestea spune că Taira-nu-Kiyomori (1118-1181, lider militar al perioadei Heian care a stabilit primul guvern administrativ dominat de samurai din istoria Japoniei), s-a îndrăgostit de Gio, o dansatoare Shirabyōshi (dansatoare la Curtea Imperială Japoneză, care dansau în stilul tradiţional japonez; şi uneori restrîns pentru nobili şi samurai de rang înalt). La scurt timp a părăsit-o pentru sora ei Hotoke-Gozen care era deosebit de frumoasă. Gio a suferit atît de mult încît a renunţat să danseze şi alături de mama sa Toji şi sora Ginyo au intrat călugăriţe la templul Gio-ji. Mai tîrziu, Hotoke-Gozen li s-a alăturat şi ea pentru că Taira-nu-Kiyomori a părăsit-o în cele din urmă pentru o altă fată mult mai frumoasă. Cele patru femei au trăit în templu tot restul vieţii lor. Grădina templului este frumoasă şi admirată pentru covorul de muşchi care se întinde de jur împrejurul clădirilor templului. O mică clădire de paie veche de cîteva secole este o atracţie veritabilă, ea impresionează prin aspectul său. Grădina este vizitată pînă toamna tîrziu, frunzele se colorează în roşu strălucitor şi în contrast cu muşchiul verde expun o imagine unică.