Generații – Cum se trăia în secolul abia trecut

,,Dacă te prind, îţi tai călcâile*!” (partea I) 

Movilă Cornel, un român care ar fi putut avea o viaţă mai bună dincolo de hotarele ţării, dacă pereţii n-ar fi avut ochi şi urechi, s-a născut în anul 1938, în satul Cosâmbeşti, din judeţul Ialomiţa.

,,nea Cornel”, cum îi spuneau colegii şi cei apropiaţi, şi-a câştigat respect în Uzina Autobuzul (unde a învăţat meserie şi a lucrat de la 16 ani, până când a ieşit la pensie), datorită corectitudinii, a modestiei şi blândeţii faţă de cei din jur, dar mai ales datorită loialităţii faţă de locul de muncă. La cei aproape optzeci de ani, bunicul Cornel, răpus de o boală necruţătoare, şi-a exprimat dorinţa, fiind mobilizat la pat, de a povesti momentele importante prin care a trecut de-a lungul vieţii sale, aparent normale. Mărturiile lui pot fi o filă din istoria ţăranului român care părăseşte satul natal, pentru o viaţă mai bună la oraş, în vremea comunismului.

Reporterul: Cum a început drumul dumneavoastră spre o nouă viaţă la oraş?

Movilă Cornel: La părinţi am fost patru copii: o fată şi trei băieţi. Eu am fost primul care a urmat şcoala profesională. Am plecat cu tata de mână, la 14 ani, la Bucureşti, unde aveam să fac meseria pe care s-o practic toată viaţa – lăcătuş-mecanic-monteor. Am făcut şcoala profesională la 6 metal, unde am avut totul, totul, totul gratuit: începând cu încălţăminte, costume de clasă pentru ore, salopete de practică, cazare, mâncare.

R: Câţi ani trebuia să faceţi şcoala profesională?

MC: Trei ani. Înainte am făcut patru clase apoi profesionala, aşa era atunci. Aveam de toate. Eram repartizaţi pe ani: anul I, anul II, anul III.

R: Erau mulţi copii de la ţară veniţi să înveţe o meserie la oraş?

MC: În jur de 100-150 de băieţi, la seria mea, doar în meseria asta… başca în altele.

R: Povestiţi-ne ceva din viaţa de elev!

MC: La şcoala profesională s-a mâncat şi bătaie de la cei de anul II şi III pentru că trebuia să le faci nişte servicii. Tot anul I făcea planton noaptea, pe culoar, pe acolo, ca la armată. Am absolvit cei trei ani. Am fost repartizat la atelierul de lăcătuş-mecanic-monteor, în incinta şcolii, unde făceam practică. La şcoală, la orele de curs, am făcut: tehnologia materialelor, sudură, pe urmă la orele de clasă aveam matematică, română, istorie. Programul începea dimineaţa la 5:00, plantonul dădea deşteptarea.

R: De ce aşa devreme?

MC: Aşa era programul de pregătire. Trebuia să te echipezi până la brâu şi să ieşi în curtea şcolii unde făceam gimnastică de înviorare. La dormitoare aveam paturi suprapuse. Cei de anul doi, trei, dormeau sus. Au trecut cei trei ani, după care am fost repartizat la Uzina Autobuzul unde am lucrat din ’55, până în anul 1996, când am ieşit la pensie. După şase luni de la angajare, au primit sarcină de partid să trimită oameni să construiască Combinatul Siderurgic de la Hunedoara. M-au cooptat şi pe mine în seria asta.

R: Aţi fost de acord?

MC: Nu-ţi cerea nimeni părerea. Erai pe listă, gata, trebuia să execuţi sarcina de partid către uzină. Eu nu eram membru de partid pe atunci, dar aşa era pe vremea aia. Partidul comunist era la putere… făcu o pauză apoi îşi reluă şirul amintirilor. Şi am stat la Hunedoara unde lucram la 100 de metri înălţime, cu paravan de jur împrejur. Am văzut acolo atâţia morţi căzuţi de la înălţime… spuse încruntându-se. Dormeam în dormitoare unde erau între 25 şi 50 de paturi, nu mai ţin minte bine. Şobolanii zburau peste noi noaptea. După şase luni, am revenit la Uzina Autobuzul, unde locul de muncă era asigurat. În ’58 m-am căsătorit iar în ’59 m-a luat în armată, la aviaţie, în Craiova.

R: Cum v-aţi cunoscut soţia?

MC: Am cunoscut-o la cantina fabricii unde venea la sora ei care era bucătăreasă acolo. Am pus ochii pe ea, i-am spus lu’ mama Lili că vreau s-o duc la film… aşa a început. Înainte de armată am făcut şcoala de şoferi a VSAP din cadrul uzinei care era prioritară pentru armată. Tineretul ăsta, până în armată, făcea VSAP apoi dădea examen cu miliţia. Se dădea examen pentru permis doar pentru B şi C. Astea erau pentru armată. Pentru celelalte grade trebuia să ai vechime ca să le iei pe toate, cum am avut eu după aia.

R: De ce aţi ales aviaţia? Nu aveaţi posibilitatea să alegeţi un alt domeniu unde se făceau mai puţini ani?

MC: Păi ce, mergeai unde voiai tu? Hm! Ăhă, ce aşa? Te trimiteau unde aveau nevoie. Datorită şcolii ăsteia…

R: Deci, partidul vă dirija din nou viaţa, în funcţie de nevoile lui…

MC: Da. Astea erau condiţiile. Dacă îţi dădeau permisul, te trimiteau unde avea nevoie armata. Când ne-am înrolat, ne-au luat la ,,bon vagon” din Gara de Nord…

R: Bon vagon?

MC: Da. Vagoanele în care cărau mărfuri. Ne-au luat, dar nu ştiam unde plecăm. Pe drum am aflat, de la soldaţii de anul trei care ne escortau, am aflat că mergem la aviaţie, la Craiova. Am ajuns acolo, dezinfectare… ne-au echipat în uniformele de armată. Am fost repartizat la Compania Auto, aşa-i zicea secţiei care reprezenta zborurile pe pistă a aviaţiei militare. Mi-a dat o maşină rusească, Zis 151, cu staţie de emisie-recepţie iar eu stăteam la volan, veneau radiştii care stăteau călare pe ea iar eu stăteam la umbră, sub maşină. Am dus viaţă frumoasă, da. Şi hai că se termină anul I, anul II, anul III, începe leatul să plece. Pe mine nu mă pregăteau să plec acasă. De ce? Pentru că trebuia să instruiesc noul leat, două luni de zile. Mi-au dat grupă de militari… au trecut greu ultimele două luni pentru că abia aşteptam să plec acasă.

R: Eraţi văzut bine, dacă v-au dat pe mână o serie de militari pe care să-i pregătiţi…

MC: Da. Eram văzut bine pentru că eu eram supus, blând, am învăţat multe. Nu-mi plăcea să stau în loc cu mintea, cu pregătirea. Aşa… şi am făcut instrucţie cu leatul nou şi abia după trei ani şi două luni am plecat acasă.

R: Ce amintiri aveţi din vremea copilăriei?

MC: Mă lua tata, înainte de a pleca la şcoala profesională, asta o să ţin minte toată viaţa, mă lua la cosit. Eu înainte şi el după mine. ,,dacă te prind, îţi tai călcâile*!”, îmi spunea. Mamăăă! Şi trăgeam, de curgeau apele de pe mine, la cosit de mei, la cosit de grâu! Pe atunci nu erau combine. Asta o ţin minte cât oi trăi eu.

R: Munceau copiii? De la ce vârstă?

MC:Da, sigur că da! De exemplu, la ţară, ai mei plecau la 30 de km. de sat, la boieri, să muncească la câmp. Stăteau acolo în colibă cu coceni. Pe noi ne lăsau acasă. ,,să aveţi grijă de curci, să aveţi grijă de raţe, de gâşte!”. Şi ne mai trăgeau câteva bice…

R: Oooo, chiar aşa?! Cine vă trăgea bice?

MC: Tata şi mama… mama mai puţin, ne trăgea când nu ne făceam bine datoria acolo… şi când m-am făcut mai mare, 10-12 ani, aşa, plecam la boieri iar acasă rămâneau cei mici: soră-mea şi fraţii mai mici. Plecam de la trei noaptea cu căruţa. Tranca, tranca, tranca! uite aşa îmi făcea capu’ (arată mişcarea de sus în jos) 30 de km. până ajungeam acolo unde trebuia să muncim, la boieri.

R: Şi ce munceaţi la boieri?

MC: Tot pe câmp. La sapă, unde aveau nevoie…

R: Şi vă plăteau?

MC: Dădeau acolo, praful după tobă. Neavând, trebuia să stai pe cât îţi dau ei. Aşa a fost viaţa noastră. Alte amintiri au fost cele cu vânătoarea. Datorită verilor mei, Puiu şi  Fănel, că taică-su era vânător, mi-am luat obiceiul, ca sâmbăta şi duminica, să merg cu ei la vânătoare. Noi, copiii, eram gonaci. Hău,hăăă, hăăăău! Noi goneam vânatul, iepuri, fazani iar ei aşteptau în capătul pădurii şi îi împuşcau. Aşa se spunea: facem bătaie la pădure. A durat asta, până am plecat la şcoala profesională. Eram bătăuşi. Aşa ne spuneau.

În vizită au venit nepotul şi fiul său, strănepotul domnului Movilă.

MC: Hai mă, nepoate, mâncaţi o fasole bună, bătută de mamaia!

Nepotul îl asculta cu mare atenţie. Bătrânul bău o gură de apă apoi continuă:

MC: Tatăl meu  a fost primar, mai târziu, pe vremea secetei… Ne duceam cu noaptea în cap la câmp şi mă punea să duc calul de căpăstru printre rândurile de porumb, el prăşea.

R: Primar, primar, dar muncea, nu ca astăzi!

MC: Daaa. Şi aveam o dragoste să fac asta… Calul o lua când în stânga, când în dreapta iar frunzele de la porumb mă taiau, ştii că taie frunzele… aveam numai zgârieturi. Aşa, să nu uit. Revin la tinereţea mea. Datorită comportamentului meu şi a rezultatelor bune obţinute la Autobuzu’, am fost selectat să plec în Republica Federală Germania, la specializare. Uzina a luat patentul de autobuz de la Roman Diesel, de la nemţi. Uzina asta de autobuze, din Germania, se afla în Munţii Bavaria, de unde izvorăşte Dunărea, complectă mândru domn’ Movilă. Şi acolo ne-a repartizat la hotel. Aveam program de opt ore, sâmbăta şi duminica, liber. Ne duceam în Austria, în Italia, în plimbare. Mi-am cumpărat un Volkswagen pe care l-am luat acasă, după terminarea contractului cu nemţii. Tragedia mare a fost că aveai posibilitatea să vii la şase luni acasă. Aveai două variante: ori plecai tu, ori venea soţia la tine. Am ales cea de-a doua variantă, ca să vină soţia şi să rămânem acolo, apoi să trimitem pe cele 2 fetiţe ale noastre prin crucea roşie şi să rămânem la nemţi definitiv. Am stabilit prin scrisori ziua când trebuia să vină la mine. Soţia se urcă în trenul de Budapesta, Austria, RFG. Înainte de a pleca, apar doi inşi civili şi au început să-i legitimeze pe toţi din vagon. Erau securişti, pe ea o urmăreau. Nu ştiu cum au aflat de intenţiile noastre. Când au ajuns la soţia mea, unul din ei a spus: ,,Tovarăşa Movilă, vă rugăm să veniţi cu noi! Paşaportul rămâne la noi. Luaţi-vă şi bagajele! Vă duceţi acasă şi aşteptaţi soţul să vină! Dumneavoastră nu vă mai duceţi în RFG…”. Aşa s-a terminat filmul cu plecarea definitivă. Acolo îmi aranjasem cu un atlet din Braşov care avea casă cu etaj acolo, să stau până când îmi făceam şi eu o situaţie. ,,nea Cornele, aici o să staţi, vă alegeţi, sus, jos, unde vreţi…”. Un om de nota zece, da.

R: Poate or fi fost şi printre dv. securişti şi n-aţi ştiut. V-aţi exprimat intenţia de a rămâne definitiv în Germania iar ei au acţionat.

MC: Daaaa, erau peste tot din ăştia, civili. Nu-i cunoşteai. Cine ştie cum au aflat. Aşa s-a sfârşit treaba. Am venit acasă unde am găsit locul de muncă asigurat la Autobuzu’, şi dă-i pe muncă din ’70, ’71 de la venirea din Germania, până în ’80, ’81, când uzina a făcut contract cu Saddam Hussein, cu Iracul, să cumpere autobuze pe valută. Le duceam personal, cu rodajul făcut, că aşa a fost înţelegerea. Plecam din Bucureşti, Bulgaria, Turcia, făceam 12 zile. Am fost mulţi. Numai eu am dus 3 autobuze, ianuarie, februarie şi martie ’81. Am primit sarcină de la partid ca să rămânem să facem şi asistenţă tehnică acolo. Ăia nu aveau tren, nu aveau niciun alt mijloc de transport, decât autobuzele. Aveau şosele ca în palmă, acolo pe nisip, în pustietăţile alea unde găseai doar ciulinii bărăganului. Am mai stat în Irak şase luni, până mi-a trimis uzina schimb. Mamăăă, o căldură acolo! Când venea autobuzul să ne ia dimineaţă din faţa hotelului, când vedeai soarele ăla roşu, şi ştiai că toată ziua stăteai în arşiţa aia, leaşin îţi venea! Am venit acasă unde am fost şofer pe pistă la uzină, zece-cincisprezece ani apoi am fost avansat în funcţia de CTC-ist, control tehnic de calitate, la pista de probe şi rodaj, unde făceam autobuze, troleibuze, dube pentru pentru afară: Pentru  Cuba şi pentru toată Comunitatea Europeană.  De acolo am ieşit la pensie.

R: Când vă odihneaţi?

MC: În concedii. Sindicatul era puternic. Cât eram de înapoiaţi, faţă de acuma, asta te miră, că existau bilete prin sindicat, pe care le plăteai în rate, pe lucru de nimic, şi plecai unde voiai, în staţiunile pe care ţi le alegeai. Sau, în fiecare sfârşit de săptămână, când nu era sarcină de partid să lucrăm, plecam cu autubuzul de la uzină, pe benzina fabricii, în excursie: la Poiana Narciselor, la Lacul Roşu, peste tot şi ne distram. Eram o familie. Iar acuma, cu burghezia asta, mă uitam aseară la televizor, palate, la ăştia din conducere, gardă de corp, crime, furturi, numai nenorociri. Nimic din ce-a fost odată…  (foto: galeriafoto.com)    (va urma)

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.