„Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inimă română!…„ – 158 de ani

Mica Unire, de la jumătatea secolului al XIX-lea s-a realizat prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, respectiv, la 5 ianuarie1859 în Moldova şi la 24 ianuarie1859 în Ţara Românească.

De fapt, procesul unificării principatelor, începuse în 1848, când în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu s-a realizat uniunea vamală între Moldova şi Ţara Românească.

Evenimentele de acum 158 de ani care au dus la Mica Unire nu sunt prezentate în manualele de istorie cu toate picanteriile caracteristice. Este mai puţin cunoscut faptul că „Partida unioniştilor“ nu era compusă din idealişti naivi. Acei oameni erau pragmatici şi au apelat la toate metodele, uneori ilegale pentru contracararea forţelor ostile de pe plan intern aliate cu cele trei imperii din vecinătate: Rusia, Turcia şi Austria.

Momentul-cheie al evenimentelor de acum 158 de ani s-a derulat în preajma datei de 5 ianuarie 1859, când unioniştii au dejucat în ultima clipă o lovitură de stat plănuită de prinţul Grigore Sturdza împreună cu forţele externe menţionate mai sus. Într-o acţiune disperată, partida a aşezat comandantul armatei, pe Alexandru Ioan Cuza pe tronul Moldovei. Ulterior s-a demonstrat că, fiul fostului domnitor Mihail Sturdza, Grigore Sturdza, aproape a reuşit o lovitură de stat, sprijinit financiar de bancherii evrei Şmul Rabinovici şi Leiba Kan precum şi de Rusia.

“Unirea se face în contextul Tratatului de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii. În primul rând Marile Puteri au aşezat Moldova şi Ţara Românească sub protecţia lor colectivă, descurajând prin aceasta vreo viitoare intervenţie rusă şi otomană şi cerând Austriei să-şi retragă armata de ocupaţie aflată acolo din 1854, în al doilea rând au recunoscut dreptul românilor de a avea un cuvânt de spus în legătură cu stabilirea formei de guvernământ. Occidentul încurajează existenţa unei structuri statale româneşti între Rusia şi Imperiul Otoman, această soluţie fiind impusă de către Napoleon III (Austria şi Turcia nu o vroiau, iar Anglia era ambiguă) la Congresul de la Paris din 1856” relatează Mircea Ţânţar, student la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Petru Maior .

“Până la urmă se hotărăşte consultarea populaţiei celor două ţări. În acest scop se aleg, la Iaşi şi Bucureşti, două Divanuri Ad-hoc alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale. Austria şi Turcia se amestecă direct în alegerile Divanelor în încercarea de a sabota aceste consultări. În Moldova alegerile au fost falsificate, fapt ce a determinat o criză europeană, rezolvată până la urmă prin întrevederea împăratului Napoleon al III-lea cu regina Victoria a Marii Britanii în urma căreia alegerile din Moldova au fost anulate. Noile alegeri au favorizat unioniştii”, clarifică în continuare Mircea Ţânţar.

În manuale se spune că în Ţara Românească şi în Moldova rezoluţiile divanurilor au fost identice în anumite puncte, chiar şi în formulare: “unire”, “autonomie”, “neutralitate” şi că în ambele principate cele două tabere au fost divizate în jurul mai multor candidaturi cu privire la alegerea domnitorului.

De fapt prinţul Grigore Sturdza, ofiţer al armatei otomane, îl întâlnise pe frontul Crimeii pe Murad Bei, sau mai bine spus contele Nieczuka Wierzbicki, mercenar polonez aflat şi el în slujba turcilor. Contele polonez fusese plătit de bancherul evreu Şmul Rabinovici să-l susţină pe Sturdza să pună mâna pe tronul Moldovei. Acesta devine mâna dreaptă a prinţului şi plasează în ţară o armată de mercenari polonezi bine înarmaţi, pregătiţi să-l impună cu forţa pe prinţul Sturdza în cazul în care acesta nu e ales prin coruperea deputaţilor. Strategia prevedea în continuare concentrarea către Focşani a trupelor, trecerea graniţei şi marşul spre Bucureşti. Sturdza aduce în Iaşi 450 de mercenari polonezi în preajma datei de 5 ianuarie 1859. Conform istoricului Gheorghe Duzinchevici („Beizade Grigore Sturdza şi polonii“), numărul lor în toată Moldova ajunge la 1.200.

Planul lui Sturdza ajunge cumva la urechile membrilor partidei unioniste şi, după dezbaterea-maraton din seara de 3 ianuarie, hotărăsc să-l propulseze pe Cuza, comandantul armatei, ca domn. Această întâlnire, are loc în casa unuia dintre deputaţi. Cuza pleacă la teatru în loc să participe la acea întrunire. Elena, soţia lui Cuza, află totul de la fratele ei, care năvăleşte la miezul nopţii în casa acestora şi povesteşte: „Atunci, Costache Rosetti povesti surorei sale despre toate câte se petrecuse în casa lui Costache Rolla, cum se certase pentru numirea unui candidat, cum din pricina neînţelegerilor dintre ei, Mihail Kogălniceanu părăsise supărat adunarea, cum Lascăr Rosetti se opintise să nu-l lase să plece până nu se vor fi hotărât cu totul si cum Pisoschi aruncase ca o bombă în mijlocul lor numele lui Alexandru Cuza, care fu îndată primit de toţi care erau de faţă“ („Doamna Elena Cuza“, Lucia Borş). Pisoschi, un alt unionist, aleargă şi-l aduce pe Cuza în faţa adunării. Acesta e pus să jure că va abdica dacă proiectul Unirii eşuează.

Evenimentele au fost marcate de faptul că unii unionişti au făcut joc dublu. Chiar Constantin Hurmuzachi, magistrat în Moldova la acea vreme comenta: „Au n-aţi auzit şi voi că apostolii Unirei, clerici şi laici, aceiaşi bărbaţi care în anul trecut au lucrat cu atâta căldură, curaj şi patriotism, pentru această sfântă şi mare cauză, au venit la mine, la mine, domnilor!, să-mi rostească cea mai vie a lor bucurie şi mulţămire pentru că m-am declarat pentru candidatura prinţului Grigorie Sturdza? Şi dumneavoastră aveţi convicţia că beizade Grigorie merită preferinţa în toate privinţele. Avem marturi foarte respectabili şi demni de credinţă, care sunt gata de a spune domnului Kogălniceanu în faţă că şi dumnealui a mărturisit acest mare adevăr“.

“Până la urmă Alexandru Ioan Cuza a fost propus candidat unic, propunere la care aderă şi forţele conservatoare, astfel încât pe 5 ianuarie 1859 Cuza a fost ales în unanimitate. Trecerea prin Bucureşti a deputăţiei moldovene care mergea la Constantinopol pentru a obţine investitura lui Al. Ioan Cuza, a pricinuit o serie de discuţii cu privire la dubla alegere. După întruniri separate ale conservatorilor şi liberalilor, cele două tabere au renunţat la candidaţii proprii, acceptând candidatura lui Cuza, care pe data de 24 ianuarie a fost ales în unanimitate şi în Ţara Românească” concluzionează Mircea Ţânţar.

Complotiştii din Moldova au fost judecaţi sub acuzaţia de „tentativă de dezordine publică“ şi de „pregătire a unei răscoale“. Li s-a administrat o bătaie zdravănă (câte 20 de lovituri) drept pedeapsă şi pentru că majoritatea erau cetăţeni străini, au fost predaţi reprezentanţilor Franţei şi Austriei. Pe 1 februarie 1859, la Bucureşti, s-a încercat omorârea lui Alexandru Ioan Cuza printr-un atentat cu bombă din care acesta a scăpat. Nu s-a descoperit cine a organizat acel atac.

(Ioana Florea/epochtimes.com)

Hora Unirii este o poezie de Vasile Alecsandri, publicată pentru prima dată în 1856, în Steaua Dunării, revista lui Mihail Kogălniceanu, titlul original fiind Hora Unirei. Se cântă mereu pe data de 24 ianuarie, când s-au unit Moldova și Țara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher.

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Sa-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!

Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire
Și la moarte cu-nfrățire!

Unde-i unul nu-i putere
La nevoi și la durere
Unde-s doi puterea crește
Și dușmanul nu sporește!

Amândoi suntem de-o mamă
De-o făptură și de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soarta-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!

Facebook Comments