Interviuri realizate la Roma cu: Elena Lisa, Elena Agapi și Valentina Popa

Interviu cu Elena Lisa, artist plastic, membru al Cenaclului de la Roma, autor al volumului de artă ,,Păşind în lumea artei”, este stabilită şi căsătorită în Italia de peste 20 de ani. Elena este o altruistă incurabilă. Tot timpul a ajutat şi ajută în continuare conaţionalii care sunt în impas. Iată ce a declarat la Festivalul culturii româneşti, organizat de Cenaclul de la Roma:

CM: Ceea ce mi-a plăcut la tine în mod special, pe lângă faptul că eşti o persoană modestă, jovială şi deschisă, mi-a plăcut că nu ai avut nicio reţinere în a-i ajuta pe românii aflaţi la nevoie, aici la Roma. De ce simţi nevoia să ajuţi oamenii?

EL: Asta avem în suflet, asta facem. Sunt oameni care merită mult mai mult decât ce viaţa le-a oferit. Încercăm din puţinul nostru să facem ce putem, nu facem salturi mortale, totuşi ajutăm …

CM: Ai fi putu să-ţi vezi de viaţa ta, ai o situaţie frumoasă, o căsnicie reuşită, o familie model. Şi cu toate astea, simţi nevoia să te implici în situaţia precară a altor oameni care-ţi cer ajutorul. Observ că eşti modestă şi te simţi stingherită când vorbeşti despre altruismul tău. Încearcă, te rog!

EL: Eu vin foarte des acasă, dar când mă întorc la Roma şi văd atât de multe persoane necăjite, care n-ar merita ceea ce li se întâmplă pe aici, nu pot rămâne impasibilă, e imposibil să rămâi aşa. Îi ajut pentru că aşa sunt obişnuită încă din ţară. Mi-aş dori să le pot oferi mai mult, dar pentru un început de drum, puţinul pe care îl ofer eu, este benefic pentru ei.

CM: Ce le transmiţi românilor aflaţi departe de casă? Ce îi sfătuieşti?

EL: Îi sfătuiesc să fie mai buni unii cu alţii, să fie mai sinceri, să evite discuţiile aprinse, să nu mai existe dezbinările care sunt, pentru că nu au niciun motiv, dimpotrivă, mai rău îşi fac. Ar trebui să fie mai toleranţi, astfel s-ar rezolva problemele lor mult mai bine…

CM: Ce reprezintă pentru tine Cenaclul de la Roma?

EL: Aaaa! CDR este raza noastră de lumină, este o idee extraordinară pe care a avut-o Valeriu. Cenaclu ne adună aici şi ne scoate din toate trăirile negative, din tristeţe, din dorul de acasă, ne ţine uniţi, efectiv. Vin cu plăcere aici, cu mare drag.

Mulţumiri doamnei Elena Lisa Boata pentru interviu şi pentru ajutorul dat românilor aflaţi la nevoie.

Interviu cu Elena Agapi (Chiriţoaia)

Am cunoscut-o pe Elena Agapi mai întâi virtual, apoi personal, la CDR. Sunt încântată să mă aflu în preajma unor asemenea oameni veseli, care emană energie pozitivă în jurul lor. Am ţinut în mod special să stau de vorbă cu ea, pentru a cunoaşte omul dincolo de aparenţe. Chiriţoaia, căci aşa am numit-o, datorită scenetelor interpretate de ea, adaptate zilelor noastre, este la fel de haioasă cum am descoperit-o în virtual. Ea nu a uitat niciodată de unde a plecat şi continuă să rămână o româncă adevărată. Haideţi să o cunoaştem împreună!

CM: Cum este departe de ţară?

EA: Greu, asta se ştie, dar în mijlocul românilor, când ne întrunim, mă simt ca acasă.

CM: Aş vrea să ştiu care este activitatea ta aici, pentru că am observat că eşti implicată în diverse evenimente organizate de românii stabiliţi la Roma.

EA: Activitatea mea este de laborator domestic, aşa se spune aici, nu este meseria în care m-am calificat în ţară, dar se ştie că pe alte meleaguri, românii practică ceea ce li se oferă.

CM: Eşti una dintre cele mai vulcanice persoane ale CDR. Care este aportul tău în cadrul cenaclului?

EA: Am descoperit CDR la lansarea cărţii Stănicăi Vânătoru şi mi-a plăcut foarte mult atmosfera, am rămas aici. Deşi felul îmi este să stau cuminţică în colţul meu, n-am vrut să rămân anonimă şi m-am prezentat direct cu un mic monolog teatral. Mie îmi place teatrul de mică, aici am avut curajul să mă manifest pentru prima dată. Am apărut cu mici monologuri realizate de mine, pentru că, dacă interpretez roluri cunoscute, oamenii ar avea tendinţa să mă pună în balanţă cu actorii mari care au jucat acele roluri şi, logic, aş pierde din start. Intenţia mea este ca lumea să mă cunoască aşa cum sunt eu, deocamdată prin aceste mici monologuri.

CM: Ce le transmiţi românilor din diaspora?

EA: Să fie încrezători, să fie pozitivi. Eu îndemn pe toată lumea la pozitivitate, să zâmbească, să vadă întotdeauna partea plină a paharului, pentru că orice lucru, chiar şi o  tragedie, are un colţ pozitiv. E mai greu pentru cei care au toată familia acasă, eu sunt privilegiată pentru că am toată familia aici. Cu toate acestea, îi îndemn să fie pozitivi şi să zâmbească.

CM: Este important pentru românii de aici să nu uite de unde au plecat?

EA: Da. Este foarte important. Dacă nu socializează cu ceilalţi, într-adevăr uită. Şi mie mi-a fost greu. Pentru primii doi-trei ani, am fost izolată de grupurile de români şi mi-a fost greu, nu-mi găseam identitatea. După care am reuşit să fac acest pas. Vă spun un secret: din familie sunt singura care socializează iar  după mine îi trag şi pe ceilalţi.

CM: Mulţumesc, Elena, pentru interviu şi îţi doresc pe viitor să fii tot atât de veselă şi dinamică! De asemenea spirit au nevoie românii plecaţi departe de casă. Rămâneţi alături de Valeriu pentru că are nevoie de susţinerea voastră pozitivă. Cred că doar uniţi vă puteţi  păstra identitatea şi veţi putea merge mai departe  pe drumul anevoios printre străini.

EA: Cu drag. Îi salut pe toţi românii!

Interviu cu doamna Valentina Popa

Am avut bucuria să cunosc la Roma, invitată fiind de membrii Cenaclului de la Roma, mulţi oameni frumoşi, dar mai ales mulţi copii care au cântat muzică populară românească, au dansat, au recitat poezii scrise de Mihai Eminescu. Toate acestea au căpătat contur cu aportul doamnei Valentina Popa, profesor de limba română, stabilită de trei ani la Roma. Alte detalii despre trupa de copii ,,Color”, ne va oferi chiar îndrumătoarea grupului.

CM: În prima parte a evenimentului am urmărit cu interes, dar mai ales cu plăcere copiii români care, îmbrăcaţi în port naţional, au cântat, au dansat şi au recitat poezii scrise de Mihai Eminescu.  Au fost minunaţi. Cum aţi reuşit să strângeţi atâţia copii români, aici la Roma, departe de casă? De unde vine pasiunea dumneavoastră de a lucra cu copiii?

VP: În ţară am fost profesor de limba română timp de 17 ani, până acum trei ani, când m-am stabilit în Italia. Aici am început să predau limba engleză, însă nu puteam să mă despart de marea mea dragoste, de limba şi literatura română, astfel încât, participând la evenimente, am cunoscut copii talentaţi, i-am contactat iar în luna septembrie 2016, le-am propus o colaborare sub forma unei trupe. Am început să lucrăm, am creat noi înşine două piese de teatru cu care am participat la evenimentul din 20 noiembrie -,,Noi suntem români”. A fost prima noastră apariţie în public. Am văzut că aceşti copii s-au împrietenit foarte mult, într-adevăr sunt foarte talentaţi şi atunci am spus că merită să mergem mai departe. În luna decembrie, 2016, am pornit cu colindul la Cenaclul de la Roma şi la Academia României. Acolo unde vom fi invitaţi, voi fi alături de ei pentru că vreau să nu uite niciodată că sunt români, mai ales că toţi fiind aici la şcoală, au pierdut contactul cu ceea ce înseamnă cultura noastră. Aşa a apărut şi ideea acestei şcoli de teatru, în mare parte sunt tot ei, dar mai sunt şi alţii. Sperăm să avem evenimente din ce în ce mai multe.

CM: Cum reuşiţi să vă descurcaţi cu copiii? Ştiu din propria experienţă că sunt extrem de sensibili şi nu le poţi spune direct unde greşesc, ca oamenilor mari.

VP: Lucrul cu copiii este foarte greu, însă e marea mea dragoste, eu nu pot sta departe de copii. Asta mi-am dorit toată viaţa şi o fac cu cel mai mare drag, cu cea mai mare plăcere. Unul este sensibil, altul este mai impulsiv… trebuie corectaţi mereu, deşi se supără dacă îi corectezi. Dar încet, încet, m-au înţeles. Şi-au dat seama că asta este munca unui profesor, aceea de a-i învăţa şi de a-i corecta mereu pentru a ajunge aproape de perfecţiune. La perfecţiune nu putem ajunge.

CM: Ce sfaturi le daţi copiilor de aici de la Roma? Ce este important pentru tradiţie şi pentru limba română?

VP: În primul rând copiii noştri ar trebui să citească în limba română, pentru că au pierdut contactul cu ceea ce înseamnă cultura, obiceiurile şi tradiţiile noastre iar cea mai bună cale de a ajunge la ele, este literatura. În al doilea rând le-aş recomanda să intre pe internet, măcar din curiozitate, şi aşa stau foarte mult pe internet, să se documenteze despre ceea ce a însemnat trecutul nostru, chiar dacă  suntem aici, ei nu trebuie să-şi piardă identitatea. Am fost o singură data cu ei în ţară şi am avut o surpriză  extrem de neplăcută, am întâlnit copii români care nu mai ştiau să vorbească limba română şi se uitau foarte speriaţi în jur. Nu ştiau absolut nimic despre monumentele noastre, despre zilele noastre festive iar asta este tragic pentru mine.

CM: Într-adevăr este tragic pentru că, având părinţi români, asta ar fi trebuit în primul rând să le spună şi să-I înveţe pe copii.

VP: Din păcate  eu mi-am dat seama, mai greu, dar în final am realizat că părinţii sunt foarte ocupaţi. Aici se munceşte extrem de mult, şi atunci nu au timpul necesar să povestească copiilor ceea ce înseamnă cultura română.

CM:  Ce au învăţat de la dumneavoastră  în perioada în care v-aţi ocupat de ei? Cu ce aţi început?

VP: Am început cu portul popular apoi am continuat cu sărbătorile noastre. Ei nu ştiau cine este sf. Nicolae… Apoi le-am vorbit despre marii noştri domnitori. Le-am povestit cine a fost Ştefan cel Mare, cine a fost Mircea cel Bătrân, cine a fost Mihai Viteazul. Când am creat piesele de teatru le-am vorbit despre clasicii noştri. Nu aveau idee de cei patru clasici ai literaturii române. Cei mititei nici măcar nu ştiau cine este domnul Goe,  pentru că de acolo am pornit. Le-am prezentat piesele de teatru, au ajuns să-l îndrăgească foarte mult pe Caragiale iar acum chiar le citesc.

CM: Şi observ că se descurcă bine vorbind limba română…

VP: Da, cu emoţii, dar reuşesc cu exerciţiu şi repetiţie, se descurcă.  Mai există mici scăpări. Ei au uitat sunetele noastre: ş, ţ, î, le este greu uneori să le pronunţe, accentul italian este diferit faţă de cel românesc, dar prin exerciţiu, mereu se poate ajunge la o pronunţie corectă.

CM: Ce aveţi de gând să faceţi în continuare?

VP: Cu această şcoală de teatru vreau să lucrez cu ei în fiecare sâmbătă. În luna iunie vom avea o reprezentaţie finală iar anul viitor, dacă vom reuşi prin toate asociaţiile culturale posibile de aici, să creăm un centru comunitar, poate vom reuşi să facem o clasă de copii români, măcar în weekend, pentru că în timpul săptămânii toţi suntem la lucru iar ei au ore până la patru şi nu pot veni.

CM: Sunt românii de aici interesaţi de spectacolele de teatru, de muzică şi literatură?

VP: Am observant că încep să devină. Iniţial nu erau foarte interesaţi, dar prin această promovare a culturii şi din dragoste pentru copii, am observant că au început să fie majorittatea interesaţi.

CM: Să realizaţi o clasă pentru copiii români este un vis al dv. Vă ajută cineva din punct de vedere material, sunteţi susţinută de românii de aici sau de autorităţi?

VP: Nu. Tot ce am făcut până acum, a fost voluntariat. Repetiţiile le-am făcut la mine acasă, unde am imprimantă pe care scot materialele necesare. Am avut propuneri şi suntem susţinuţi de profesori italieni, de aceea am şi pornit această şcoală de teatru.

CM: Cum este departe de casă?

VP: Este foarte greu. Pentru mine este crunt. Toată viaţa mi-am petrecut-o în şcoală ca profesor de română. Îmi este foarte greu, dar dacă am ales calea aceasta, vom rămâne definitiv, în momentul în care am mutat copilul aici la şcoală… ştiu ce înseamnă să rămân în ţară…

CM: Ce le transmiteţi românilor din diaspora?

VP: Îi rog din tot sufletul să vorbească limba română, acasă, cu copiii lor şi să le citească poveşti în limba română.

Mesajul transmis românilor a avut un efect extrem de emoţionant asupra mea. Am mulţumit acestei românce neaoşe cu lacrimi în ochi. Felicitări doamnă!

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici