Istoria fanariotă a câinelui

șacalii romaniei

În ţara experţilor contabili fiecare cu semnătura lui electronică inutilă şi complet absurdă şi a certificatelor digitale fără sens care nu folosesc la nimic dar care sunt plătite anual cu religiozitate, în ţara registrelor numerotate şi pecetluite ca-n Evul Mediu cu ceară roşie şi sigiliu, evaziunea fiscală a micilor întreprinzători a depăşit demult 80 %, dar această evaziune fiscală este o formă de apărare.

Nimeni nu mai taie factură. Nu se mai dă bon fiscal. Totul se plăteşte cash, ca la stână, cu o mână se dă marfa, cu cealaltă se ia banii. Nu se mai dă nimic la termen. Nimic pe datorie. Evaziunea fiscală este universală, este la nivelul întregii ţări, dar reprezintă doar vârful icebergului. Ca să înţelegeţi dimensiunea industrială a acestei evaziuni, imaginaţi-vă un bulevard din Bucureşti cu parcările pichetate de ţigănci, pe care nu le vede nimeni, cu sacoşe de un leu burduşite de facturi standardizate preştampilate, fiecare factură cu ştampila ei, fiecare factură vândută la bucată cu cel puţin 10 E. Acest bulevard suprarealist al evaziunii este intraductibil. Dacă-l povestiţi în Europa nimeni nu-l va înţelege. El este un bulevard pur românesc. De aceea nici nu pare real. Dar el a existat, dar nu a fost doar un bulevard, a fost un cartier bucureştean cât un oraş mediu plin de facturi false numit Colentina.

Niciodată facturile vândute cu sacoşele în Colentina nu au fost identificate. Ele au rămas în sistem ca facturi autentice. Când s-a trecut la facturile nestadardizate, neştampilate şi digitalizate, lumea a avut un şoc pentru că o întreagă industrie manufacturieră a căzut. Dar şocul a venit din conştiinţă. Contribuabilul român a avut creierul spălat de tipizate. Când i s-a spus că factura poate fi şi o foaie de hârtie neştampilată a început să râdă.

Să privim cealaltă parte a iceberg-ului. Luaţi-vă un binoclu. Cealaltă parte este cosmică, este un munte răsturnat care a strivit o naţiune, un meteorit care a făcut să dispară specii, o explozie care a deformat timpul, un blestem al pământului.

Ca să înţelegeţi întregul peisaj şi să nu mai pierdem timpul cu demonstrarea firescului, în România fiecare partid de guvernământ s-a comportat ca o structură piramidală de crimă organizată, în vârful căreia stă Preşedintele, sau hai să-i spunem Locomotiva Partidului sau Zeus, sau mai bine să-i spunem Capo di tutti capi. Când Capo dei capi vrea nişte bani pentru el sau pentru partid, pentru a cunoaşte de exemplu noi veveriţe la mare în concediu, e posibil să organizeze chiar de Sfânta Mărie o conferinţă la Neptun pe tema rolului femeii tinere în ideologia partidului, ideologie de altfel inexistentă. În momentul când vrea aceşti bani, el nu cheamă un contabil expert în rata de şpagă care i se cuvine, nu, el  pur şi simplu îşi cheamă parlamentarii din partid şi le spune aşa: “Ne trebuie bani la partid, duceţi-vă în teritoriu. Într-o săptămână, hai maxim două, fiecare dintre voi, va trebui să vină cu un miliard!”

Într-o ţară în care se fură crucile de lemn din cimitire iarna să se facă foc lângă caloriferul îngheţat bocnă, să faci un miliard într-o săptămână nu este de loc uşor nici pentru un traficant de cocaină. Trebuie să fii cel puţin un capo crimini să strângi un miliard de la o populaţie sinistrată. Trebuie să fii câine. Ca să facă aceşti bani, parlamentarul îi cheamă pe cei care i-a susţinut politic în poziţii importante din Anaf, Mediu, Sanepid, Inspectorat de Muncă, Poliţie Economică etc Aceşti activişti, să le spunem locotenenţi care sunt aleşi pe sprânceană, adică nu sunt oameni cu probleme de conştiinţă, au creierul de lemn sau au creierul fără nicio circumvoluţiune ca o bilă de ping-pong pentru că orice ruptură la nivelul conştiinţei într-o astfel de acţiune aproape militară poate declanşa dezordine, scurgeri de informaţii în Presă, cedări psihice şi nu este timp pentru aşa ceva. Când îi trimite să adune banii din natură, parlamentarul îi priveşte în ochi şi le spune aşa: “Duceţi-vă în controale. Ne trebuie un miliard. Daţi amenzi. Conturile de trezorerie sunt ale noastre. Dar mai bine luaţi şpagă.” Nivelul şpăgii anuale, numai într-un singur judeţ depăşeşte jumătate de milion de euro pentru că nu au loc sute, au loc mii de controale, iar dacă nu controlează Anaf-ul, controlează Poliţia Economică, iar dacă nu controlează Poliţia Economică, controlează Prefectul sau Corpul de Control al Primului Ministru sau Curtea de Conturi. La toate aceste controale se adaugă controalele celor de la Primărie şi Serviciul de Executări Silite al Casei de Ajutor Social şi altor autorităţi locale care sunt o grămadă.

Aceste controale fără nicio noimă, neprogramate, nestandardizate, declanşează o psihoză la venă deschisă imposibil de tradus, este inefabilă, nu se poate explica. În alte ţări contribuabilul arată un extras de bancă si este suficient. În România, în numele unei birocraţii labirintice au fost călcate destine în picioare, toate drepturile omului, toate reglementările internaţionale în domeniu fiscal. Au fost distruse familii.  Mulţi au cedat pur şi simplu pentru că au pierdut tot, nu numai sereleul, ci şi propria locuinţă. Unii au fost trimişi în închisoare. Românilor li s-au blocat conturile, li s-a luat şi praful de pe frigiderele goale. Au fost jefuiţi în propriile case. Au fost băgaţi în spital. A fost un măcel biblic.

La Galaţi nu a fost o situaţie de excepţie. Ca să ucizi îţi trebuie nişte ucigaşi. Au fost aduşi în Finanţe foşti lucrători în Securitate,  sereişti cu creierul ca o lamă de cuţit, criminali cu state de plată. Ca să înţelegi acestă psihoză o să vă amintesc cuvintele unui şef de Finanţe alungat pur şi simplu din oraş de o răzmeriţă a agenţilor economici. El apare pe prima pagină a ziarului local şi  spune că a plecat dintr-o”mare nebunie” dar , speră să se întoarcă în câteva luni, pentru că e posibil să dea peste o “nebunie şi mai mare.” Dar nu a fost o nebunie oarecare, a fost un delir. Dacă există o materie sensibilă care poate explica acest delir, atunci această materie este suprarealistă pur şi simplu. Nu este ca lutul, ca sunetul articulat, nu este ca imaginea sensibilă din cuvânt, este o situaţie suprarealistă şi gata.

Să vă dau câteva situaţii suprarealiste să înţelegeţi acest vis urât într-un oraş în care se raportează anual încasări cu peste 10 % mai mult decât trebuie, adică se adună cu mult mai mulţi bani decât era prevăzut.

Imaginaţi-vă că locotenenţii pleacă în control, dar unul dintre ei, abia a pus nişte bani deoparte, a luat suficientă şpagă să se odihnească şi îşi trimite fiul în control în locul lui să ridice şpaga, după ce dă un telefon. Fiul îşi ia câinele de luptă îl atârnă de un copac blocându-i maxilarele de o cracă şi intră într-un restaurant să ia şpaga. El ia şpaga dar vede nişte prieteni la o masă şi uită să mai iasă din restaurant. Iese abia după opt ore după ce a băut încontinuu. Dimineaţă la prima oră ajunge la cârciumă căutându-şi câinele, întreabă de şpagă dacă nu cumva a uitat-o pe masă, pentru că dacă a uitat-o, mai mult ca sigur vine taică-su şi o ia din nou îndoit.

Imaginaţi-vă că-l întâlniţi pe şeful Poliţiei Economice plecat în control, eram să spun travesti, nici nu ştiu cum să spun, incognito. El ajunge în şort şi în tricou cu un lanţ de aur ca de bicicletă pe piept, într-un depozit aflat în litigiu cu Garda Financiară, dar abia acum câteva minute a fost un alt echipaj al Gărzii Financiare, care nu a ţinut cont de procesul verbal, nici de actele de la tribunal, nici de telefonul avocatului. Ofiţerii s-au uitat în sertar după cash, au dat amenda şi-au plecat scurt. Patronul îi explică şefului Poliţiei Economice care stă în faţa lui pe o ladă de fructe că nu mai are de unde da. Abia dacă mai are nişte bani să mănânce şi nu ştie de une o să-şi plătească salariaţii. Şeful îl înţelege foarte bine, dar îl anunţă discret că săptămâna viitoare vine un control de la Poliţia Economică pe care nu-l poate evita.

Imaginaţi-vă că sunteţi într-un depozit de vin şi nişte clienţi stau la rând, iar un ofiţer aşteaptă la coadă, ajunge în faţa patroanei care înţelege dintr-o privire. Deschide sertarul îi dă şpaga numai să plece mai repede iar locotenentul pleacă fără să scoată un sunet.

Când parlamentarul strânge un miliard şi-l duce la capo di tutti capii, care în sfârşit poate să-şi danseze miresele partidului la mare,  în urma lui este un pământ pârjolit, familii despărţite, divorţuri şi sinucideri, infarcturi, firme distruse pentru cele mai bizare motive, împotriva noului cod fiscal, împotriva oricăror drepturi constituţionale.

Poţi să iei amendă că nu ai fişă de magazie de carton în plină epocă digitală. Poţi să fii amendat că nu ai registrele în ordine, dar nici registrul care ţine registrele numerotate în ordine. Toate controalele care abia s-au consumat şi care au lăsat în urmă sute de rapoarte mâzgălite au acelaşi tipar. Locotenentul pur şi simplu scoate o simplă foaie de hârtie. Numărul cash-ul, se uită în registru de casă şi scrie pe foaie sumele. Vede că nu ai plătit la furnizori şi nu-ţi mai cere jurnalul de achiziţii. Subliniază o diferenţă şi deja eşti evazionist pentru că nu ai suma pe care ar trebui s-o ai, sunt inadvertenţe în registru de casă. Este clar, eşti un infractor. Nici nu mai face inventarul, abia dacă aruncă o privire pe rafturi. Dacă-ţi cere registrul inventar, deja se îngroaşă gluma, pentru că stă prea mult în control şi timpul costă şi e posibil să iei o amendă mai mare decât crezi pentru că el ştie să-l facă pe infractor fericit că plăteşte amenda. Când îi spune ce poate să amendeze şi îi face un total al infracţiunilor, deja locotenentul are conştiinţa patronului sub talpă. O striveşte când vrea el, astfel încât patronul este fericit că transformă amenda în şpagă şi mulţumeşte lui Dumnezeu c-a scăpat doar cu atât. El nu ştie că pentru impozitul pe profit pe care-l plăteşte o dată la trei luni pentru că este un agent chinuit, unul minor, are oricum un termen de plată, are timp suficient de adunat cash-ul care trebuie. Dacă ar fi fost controlat de un inspector corect, el ar fi fost verificat dacă are plăţi constante la bugetul de stat, şi dacă favorizează cumva condiţiile de neplată viitoare a impozitului pe profit, dar dacă nu favorizează aceste condiţii şi se pare că declară constant o cifră de afaceri corectă,  el nu are nicio problemă.  Oricum pentru că patronul ţine la imaginea firmei şi nu vrea să aibă în registrul de control, registru nemaiîntâlnit în nicio administraţie europeană,  cu totul şi cu totul aberant, ţinut exact de cel care este controlat şi nu de inspector, el este fericit aşa cum spuneam că a dat şpaga. Dar fericirea lui nu ţine prea mult pentru că după concediul lui capo di tutti capi, urmează concediul parlamentarilor, iar după cel al parlamentarilor, urmează concediul consilierior, al locotenenţilor, al soldaţilor şi al ajutoarelor de soldaţi, astfel încât sereleul românesc este ca săgeata lui Zenon care nu pleacă niciodată din arc. Numai spun că aceste controale se fac de Vinerea Mare, de sărbătorile tuturor sfinţilor creştini sau păgâni, de Ziua Principatelor, când îi este investitorului lumea mai dragă. Câinii nu au nicio sărbătoare, nu au religie, nu au Dumnezeu şi nu au ţară.  Când în sfârşit în oraş este linişte, lumea investitorilor se relaxează fără să ştie că se odihneşte în ochiul uraganului, pentru că urmează bineînţeles controlul de fond.

Controlul de fond nu iartă nimic, toate spălătoriile de maşini, toate magazinele de retail, toate barurile de cartier, toate bodegile, toate librăriile şi toate anticariatele, pescăriile, aprozarele, toate consignaţiile care au mai rămas, toate chioşcurile de la colţul blocului, toate sifonăriile, toate service-urile auto, toate firmele de construcţii, toate firmele de închiriat utilaje… totul este trecut prin maşina de tocat a controlului de fond care este o crimă în masă. Aş putea spune fără să exagerez prea mult, o crimă împotriva umanităţii, un genocid economic pentru care la un moment dat cineva va plăti.  Am avut un prieten care visa să facă un brand de încălţăminte în Galaţi. Controlul de fond în cazul lui a durat mai mult de jumătate de an. A murit în timp ce conducea spre casă din cauza unui infarct. Sigur că nu din cauza controlului, dar controlul de fond l-a ajutat puţin să păşească printre drepţi.

Să presupunem că vrem să corectăm realist această sintagmă care pare de neconceput într-o democraţie europeană, mă refer la sintagma “crimă împotriva umanităţii” şi spun aşa, controlul de fond nu este o crimă împotriva umanităţii dar a lăsat în urmă o crimă în masă a agenţilor economici din România, pur şi simplu noţiunile îţi corectează gândirea, altfel spus realitatea te forţează să exagerezi. Dacă a lăsat în urmă praf şi pulbere, este o catastrofă, oricum nu poate ieşi din sfera semantică a dezastrului. Este un cataclism care a alungat patru milioane de români din ţară nevoiţi să-şi salveze familiile, alungaţi de sărăcie şi mizerie. Este un pogrom comparabil cu deportarea bolşevică a românilor basarabeni în Siberia.

Când începe controlul de fond deja patronul român trebuie să-şi rezerve un pat în spitalele supraaglomerate de psihiatrie dacă mai are timp. De la început, ca să fie clar,  patronul află că niciun control efectuat până acum nu a fost în regulă. Toate amenzile pe care abia le-a plătit  sunt nişte firmituri de la ospăţul unor cerşetori orbi pe lângă ce urmează. Este înştiinţat de un ofiţer c-a început controlul de fond. Ofiţerul îi arată o delegaţie. El este amabil, are o faţă de impiegat de mişcare şi-o geantă de piele de activist, cum erau genţile de conducători de C.A.P. Pare mulţumit de registre. Tu uiţi că ai de a face cu un câine şi-i dai de mâncare, îl întrebi dacă nu vrea un suc pentru că-i cald afară. El nu refuză nimic, dar scanează totul şi-n timp ce-ţi verifică cheltuielile, se gândeşte dacă ar fi bine să vină data viitoare cu doi poliţişti de la Poliţia Locală, dar nici nu ar vrea să te sperie. Tu ai uitat că este un câine sălbatic. Este un şacal. Când a mâncat şacalul din tine în deşert, el pleacă noaptea sătul, dar a doua zi e lângă tine să mănânce din nou. Deja eşti un cadavru. Un câine nu va fi niciodată căprioară. Te întreabă din când în când despre cheltuieli dacă le-ai făcut în scopul business-ului dacă nu, în ce au constat. Îţi vede facturile din Colentina, dar nu ia nicio măsură pentru că ar fi prea complicat. De ce să vină cei de la Poliţia Economică să-i strice controlul? După două-trei zile impiegatul îţi arată nişte facturi de achiziţii care sunt cam nelalocul lor. Sunt nişte penalităţi puţin cam mari, dar nu depăşesc 250 E. Tu faci, un calcul, şi-ţi spui că pentru cinci ani, este ok, numai că la un moment dat vine expertul contabil care stă calm, bea o cafea şi apoi deschide un registru la întâmplare, se uită în balanţă şi dă nemulţumit din cap. Impiegatul se arată şi el mirat ce a găsit, iar expertul contabil îi arată nervos o egalitate care nu se respectă. După care mai stă puţin, scanează şi el afacerea şi pleacă. Abia atunci începe tragedia succesorală. Patronului i se cer mai multe acte.  Dar el nici nu ştie unde a pus actele de acum cinci ani. Cere voie să dea un telefon poate s-a întors contabila din concediu. Oricum nu mai suportă controlul, e ca şi cum ar face duş cu acid sulfuric. Mai bine să se ia toate actele şi să se ducă la Finanţe. Când se descarcă actele la Finanţe, vorbesc de actele unei firme cu un singur angajat, în care directorul este şi muncitor şi secretară şi tot, se descarcă o Dacie de acte, dar când se descarcă actele unei firme cu câţiva angajaţi vorbim de o basculantă de acte. Toţi de la jandarm, femeie de serviciu, la poliţişti locali au dispărut din clădire pentru că nimeni nu vrea să pună mâna pe nişte acte umede pline de praf, mucegai şi ciuperci de acum cinci ani. Aşa că descarcă exact inspectorii care fac controlul şi cu inspectorul de la TVA care nu are ce face şi care nervos din când în când trage un şut în dosare ca un fotbalist profesionist.

În oraş  delirul agită toate mediile pentru că toată lumea sună pe toată lumea. Este sunat prefectul care nu are ce face, primarul poate are o soluţie, sunt sunaţi ofiţerii de la DNA care ridică din umeri, se fac plângeri penale, tribunalele se aglomerează. Răscoala este gata să izbucnească. Când în sfârşit apare contabila din concediu, expertul de la Finante îi arată un debit şi un credit al unui cont de control pe care contabila nici nu-l mai ţine minte, l-a uitat. Chiar dacă este expert contabil, ea nu l-a folosit niciodată să controleze pe cineva şi oricum contul acela a fost generat automat de softul în care a lucrat. Ea, săraca, se gândeşte ca nu cumva să-i ia cei de la Finante licenţa dar nu s-a pus  niciodată să fie luată vreo licenţă de contabil în ţara experţilor contabili. Conturile de control sunt standardizate internaţional, adică sunt valabile pe orice meridian, numai că în România se aplică cum bate vântul. În momentul în care îi arată contul de control al vânzărilor contabilei,  expertul de la Finanţe pune în debit o balanţă care se deschide cu un sold al perioadei anterioare şi vânzările, adică totalul facturilor şi bonurilor fiscale iar în credit adaugă exact ce-i place mai mult cash-ul de la stână, retururile dacă există, contra entry, adică soldul situaţiilor în care un furnizor este şi client în acelaşi timp, discount-urile, dacă a acordat vreunul dar uită să pună debitele irecuperabile pe care software-ul de contabilitate îl umple automat. Debitul irecuperabil este atunci când tai o factură la câini şi câinii  nu-ţi mai plătesc factura, nu-ţi returnează nici marfa. Când te-au înţepat câinii, te înţeapă şi Finanţele pentru că ţi se cere TVA şi impozit pe profit din nimicul pe care l-ai încasat şi dacă nu le plăteşti taxele, nu-i nicio problemă, vin penalităţile din urmă. În urma controlului de fond se pot acumula pentru o afacere mică mii de euro. Ştiu o spălătorie de pe Coşbuc care are peste 20.000 euro penalităţi. Când vede cât trebuie să plătească în urma controlului, patronul intră în panică. Îi trec toate soluţiile posibile prin cap ca un foc încrucişat. Dacă va apela la cămătari, după vreo două luni îl veţi vedea prin centru plimbându-se bătut şi cu o ureche tăiată, dacă apelează la bănci, va fi dator toată viaţă. Pentru că se gândeşte şi la copiii lui, disperat, o dă afară pe contabila care nu a avut nicio vină şi angajează chiar pe inspectorii care controlează. Varianta asta a fost încercată de majoritatea agenţilor mai acătării fără niciun succes, pentru că inspectorii deveniţi contabili de firmă dar plătiţi la negru, ca să fie noaptea minţii, au venit, au colorat dosarele, au cumpărat altele pe care le-au aliniat, îngrijit ca pe răsăduri de flori, cu totul şi cu totul degeaba pentru că amenzile au început să curgă din nou şi mai mari.

În momentul în care încep controalele de fond ca să evite stresul din clădire, pur şi simplu ofiţerii Gărzii Financiare, mă rog, Direcția Generală Antifraudă Fiscală cum i se spune azi, îşi deschid birourile în restaurante, dar fiecare restaurant are echipajul lui. După ce beau şi mănâncă trei-patru ore din programul de opt, când dau să iasă din restaurant, instinctul de câine îi întoarce puţin spre bonul fiscal, dar nu mai un pic, pentru că ar fi culmea să-l solicite pentru o plată pe care nici nu au făcut-o. Pentru că uneori un câine devine indezirabil, ori cedează nervos, ori dă prea multe informaţii Presei, SRI-ul instalează în fiecare restaurant câte un radar care se poate lăsa pişcată de fund, dar notează totul şi tot ce se spune şi tot ce se consumă. Pentru că nici Parchetul nu vrea să fie mai prejos, instalează şi el radarul lui, astfel încât se poate spune că se ştie totul şi nu se ştie nimic. Dacă un locotenent dă în judecată Instituţia pentru că a fost eliminat pe nedrept i se spune la ureche să stea liniştit pentru că a avut tot timpul radarul pe el.

În războiul câinilor, sunt unii care nu mai fac faţă şi o iau pe arătură la propriu, nu mai suportă nicio maşină, nicio clădire, nici oameni, numai câmpii şi mersul pe jos. Merg de nebuni trăgând de sacoşe după ei.

Când capo de tutti capi îi cheamă din nou pe parlamentari pentru că fata lui îşi deschide un cabinet notarial şi are nevoie de un sprijin de început de activitate, parlamentarul care stă cel mai aproape de urechea lui la şedinţe scapă un icnet de râs involuntar şi-i răspunde tâmp: “Dar i-am ucis…  Capo se întoarce spre el, îl priveşte în ochi şi-i spune înţelegător: “Vedeţi ce se poate face. Am şi eu cheltuielile mele.“

În momentul în care câinii află că trebuie să atace din nou, îi bufneşte râsul. Se duc mai întâi în biroul din restaurant să bea un pahar de vin pentru că mâine nu se mai ştie. Oricum se apropie alegerile şi poate că e mai bine să stea liniştiţi.

Acum când intraţi în prăvălia patronului puteţi să-i cereţi şi bonul fiscal pentru că omul vi-l dă zâmbind amabil, şi-aşa l-a tăiat degeaba la câte penalităţi trebuie să plătească. Îl înregistrează contabila mai târziu pe care oricum o plăteşte inutil.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici