Istoria Zilei Îndrăgostiților Valentines Day

Istoria Zilei Îndrăgostiților, Valentines Day

Rădăcinile păgâne ale Zilei Îndrăgostiților, sărbătoarea îndrăgostiților, sunt sălbatice și dezinhibate. Apoi, a sosit un papă care a creștinizat sărbătoarea cu Sfântul Valentin, sau mai bine zis cu 3 sfinți…

Tradiția de Ziua Îndrăgostiților – sărbătoarea îndrăgostiților, datează din epoca romană, în 496 d. C., când Papa de atunci Gelasius I a vrut să pună capăt lupercaliei, vechile ritualuri păgâne dedicate zeului fertilității, Luperco.

Aceste rituri erau sărbătorite pe 15 februarie și includeau sărbători păgâne și au fost în mod prea evident în contrast cu moralitatea și ideea de dragoste a creștinilor.

NUDE ȘI BICIUITE

În special, punctul culminant al festivalului era atunci când matroanele romane se ofereau spontan și pe stradă, biciuirii de către un grup de tineri, și el nud, devotați faunului sălbatic Luperco.

Lupercalia erau un festival roman sărbătorit în zilele nefaste ale lunii februarie, luna purificatoare (de la 13 la 15 februarie), în cinstea zeului Faun, Lupercus protector de oi și capre de atacul lupilor…

Potrivit unei alte ipoteze, avansată de Dionisie din Halicarnas, Lupercalia amintește alăptarea miraculoasă a gemenilor Romulus și Remus de către o lupoaică.

Plutarh oferă o descriere detaliată a Lupercaliei în cartea Viețile paralele.

Lupercalia a fost sărbătorită în peștera numită Lupercale, pe colina romană Palatin, unde, potrivit legendei, fondatorii Romei, Romulus și Remus, ar fi crescut alăptați de o lupoaică.

Properzio a menționat cultul lui Luperco în prima elegie a celei de-a patra cărți a Elegiilor, descriindu-i originea într-un verset, datând, potrivit lui, de la zidirea orașului, 753 î.H.

Chiar și femeile însărcinate s-au supus de bunăvoie ritualului, convinse că ar fi bine pentru …viitorul copilului lor.

Sărbătoarea avea ca protagoniști tineri sacerdoți numiți Luperci, pe jumătate goi cu organele sexuale unse de grăsime și o mască de nămol pe față – numai în jurul șoldurilor purtau piele de capră obținută de la victimele sacrificate.

Lupercii, îndrumați de un singur magister, veneau împărțiți în două rânduri de câte doisprezece membri numiți fiecare Luperci Fabiani („dei Fabii”) și Luperci Quinziale (Quinctiales, „dei Quinctii”), la care pentru scurt timp Gaius Julius Caesar a adăugat un al treilea rând numit Luperci Iulii, în cinstea sa.

Potrivit lui Dumézil, este probabil că inițial cele două grupuri au fost formate din membrii gentes de la care își aveau numele (adică Fabii și Quinctii).

Potrivit lui Mommsen, un indiciu ar putea fi faptul că numele Kaeso se găsește doar printre membrii celor două gentes și este legat de februis caedere, adică să lovească (caedere) cu benzile (februis) ale pielii celor sacrificate, caprele.

Această ceremonie a fost interpretată ca un ritual de moarte și renaștere, în care „semnătura” cu cuțitul însângerat reprezintă moartea condiției „profane” anterioare, în timp ce curățarea cu lapte (hrana nou-născutului) și râsul, reprezintă în schimb renaștere la noua condiție preoțească.

Vă spune ceva această asociere, roșu cu alb? Vine Mărțișorul …la noi!

Apoi erau puși să poarte piei de capre sacrificate, din care erau tăiate fâșii, februa sau amiculum Iunonis, pentru a fi folosite ca bici.

După o masă copioasă, toți lupercii, inclusiv cei doi nou inițiați, trebuiau apoi să alerge în jurul dealului, sărind și lovind cu aceste bice atât în sol, pentru a invoca fertilitatea, cât și pe oricine întâlnit în cale, în special pentru femei, care să obțină fertilitatea…

…inițial ele ofereau spre biciuire în mod voluntar burta, dar în timpul lui Juvenal, loviturile de bici erau la palmă.

În această a doua parte a festivalului, lupii erau ei înșiși în același timp și capre, când infuzau fertilitatea animalului (considerat simbol de putere sexuală) și când biciuiau pământul și femeile, în drum spre Palatin.

Potrivit lui Quilici, cursa din jurul dealului trebuia înțeleasă ca o incintă magică invizibilă creată de vrăjile păstorilor primitivi pentru a-și proteja turmele de atacul lupilor – însăși oferta, jertfa caprei, trebuia să potolească foamea lupilor atacatori.

Mai mult, această practică nu trebuie să se fi limitat doar la colina Palatin, dar în timpurile pre-urbane trebuie să fi fost comună tuturor localităților din zonă, oriunde se practica creșterea ovinelor.

Pentru a „boteza” sărbătoarea aceasta a iubirii, a fost Papa Gelasius I, care a decis să o mute în ziua precedentă – dedicată Zilei Îndrăgostiților – făcându-l într-un anumit fel pe Sf Valentin să devină protectorul iubiților.

ZIUA SAN VALENTIN – SAU MAI MULTE?

Sunt mulți sfinți numiți Valentin și, în afară de faptul că toți au fost martiri, nu se știe prea multe despre ei. Totuși, doi sunt cei mai cunoscuți.

Primul, născut în Interamna (astăzi Terni) în 176 d.H., i-a protejat pe îndrăgostiți, i-a îndrumat spre căsătorie și i-a încurajat să aducă prunci pe lume.

Literatura religioasă (și nu istorică) descrie sfântul ca un vindecător al epilepticilor și apărător al poveștilor de dragoste.

Mai ales atunci când sunt nefericiți: se spune, de exemplu, că el a făcut pace între două cupluri logodnice care se certau, oferindu-le un trandafir.

„NUNȚILE MIXTE”

Al doilea Sf Valentin, însă, ar fi murit decapitat la Roma la 14 februarie 274 d.H. Pentru unele surse ar fi același cu episcopul de Terni. Pentru altele – teza mai plauzibilă – ar fi un alt martir creștin. Pentru alții încă …nu ar fi existat niciodată!

Se spune că Sf. Valentin ar fi fost executat pentru că celebrase căsătoria dintre creștina Serapia și legionarul roman Sabino, care era un păgân.

Ceremonia a avut loc rapid, deoarece tânăra era bolnavă. Și cuplul a murit, împreună, exact când Sf. Valentin îi binecuvânta. Martiriul acestui sfânt ar fi închis apoi cercul tragediei.

ORIGINEA zilei de Sf Valentin … modern

În realitate, meritul modern de a-l fi celebrat pe Sfântul Valentin drept sfântul patron al iubirii trebuie atribuit lui Geoffrey Chaucer, autorul Povestirilor din Canterbury care la sfârșitul secolului al XIV-lea a scris – în cinstea nunții dintre Richard al II-lea și Ana din Boemia – Parlamentul păsărilor, un poem de 700 de versete în care se asociază Cupidon cu Ziua Îndrăgostiților.

Chaucer, născut în jurul anului 1343 la Londra, a fost întemeietorul noii limbi literare și creatorul unei versificații care a constituit baza dezvoltării ulterioare a poeziei engleze.

Începând cu secolul 15, în Anglia există obiceiul formării de perechi de tineri îndrăgostiți care își trimit mici cadouri și poezioare. Emigrat în America, obiceiul se reîntoarce după 1950 în Europa, se extinde și în alte regiuni ale globului și devine o adevărată sărbătoare a iubirii.