”justa nedreptate” – poveste despre împărțire și …putere

Era vremea vânătoarei. Bătrânul corb îşi luă unul dintre pui, aşa cum nu mai făcuse nici un corb până atunci prin pădurea aceasta. Îi arătă puiului său toate locurile secrete şi cu mare încărcătură de înţelepciune: copaci bătrâni, mai bătrâni chiar decât pădurea, ascunzişuri unde, din vremuri pierdute, stau ascunse comori, păzite de misterioase vietăţi care mişună nevăzute. Îi arătă de unde izvorăsc cele mai curate și mai limpezi ape. La un moment dat îi făcu semn să zboare lin, neauzit şi să nu scoată nici un croncănit pe tot parcursul zborului pe care îl aveau să-l împlinească.

Ajunşi într-un loc anume din pădure, în preajma unui pârâiaş, aproape de o poieniţă luminoasă şi bogată în plante înflorite, aveau să asiste la un moment tulburător pentru corbişorul cel aflat pentru întâia oară departe de cuibul unde, ca de obicei,  i se aduceau insecte şi bucăţele de carne, de către mama sa, în pliscul ei puternic și atât de …dulce!

O haită de lupi, unii mai mari şi cu colţii strălucind, alţii urâţi, cu blana neîngrijită, cu urme de bătălii trecute, alţii, căţelandri jucăuşi – pe aceştia din urmă îi îndrăgi corbişorul îndată ce-i zări – pentru că nu aveau astâmpăr și se hârjoneau  până ce unul dintre lupi, cel mai fioros și mai puternic, le aruncă o uitătură de spaimă. Astfel era semn că urmează să se întâmple ceva.

Corbul bătrân şi puiul, stăteau într-o linişte deplină, ascunşi în coroana unui stejar măreţ şi urmăreau cu privirea haita care tocmai se apropia încetişor de un pui de căprior, care îşi înmuia botişorul în pârâu. Corbişorul dădu să scoată un chiuit, neştiind încă să croncăne, ar fi vrut să alarmeze sărmanul pui de căprior despre pericolul mare-mare care-l paşte, dar bătrânul corb intui din vreme şi-i făcu semn să tacă. Se supuse.

Asistă la masacrarea nevinovatului puişor care pe nesimţite fu sfâşiat de către doi dintre lupii mari şi răi.

Atâta tristeţe se aşternu în sufleţelul corbişorului…! Ar fi  putut să-l salveze şi bătrânul corb …Vai, cât de rău poate să fie…!

Observă cu greu, având ochii umezi, că lupii cei mici şi lupii cei bătrâni nu au voie la masa bogată şi proaspătă,  mâncau devorând cu lăcomie doar cei doi lupi mari.

Într-un târziu, după ce au luat părţile cele mai gustoase şi s-au săturat, au putut să se apropie şi ceilalţi şi să ia câte o bucățică, mai mult oase.

La întoarcerea spre cuibul lor, corbişorul zbura stângaci, îl încurca acea tristeţe şi mai ales neînţelesurile vieţii – de ce nu a fost lăsat să dea alarma?!

Bătrânul îl lăsă să-şi macine amarul până aproape de casă. Să-şi mai tragă sufletul, amândoi făcură o mică pauză, pe un ram.

,,Spune, de ce nu m-ai lăsat să avertizez bietul pui de căprior, ai văzut cum l-au rupt şi l-au mâncat lupii cei răi? Eşti fără pic de inimă. Să nu mă mai iei cu tine,, corbişorul fierbea de mânie şi de nedreptatea păţită…

,,Oh! fiule, fiule, vei creşte mare şi vei învăţa că sunt legi ale firii, ale naturii, ale vieţii, uneori neînţelese, alteori părându-ţi nedrepte, dar acestea sunt lăsate de Creator pentru  Spiritul Pădurii, cel care guvernează viaţa aici, nu avem voie să intervenim, ce ar fi dacă tot astfel, nu vei mai avea hrană?,,  croncăni blând, dar ferm, bătrânul corb privind spre corbişor cu milă şi autoritate.

,,Dar… ia spune-mi, de ce lupii mari au mâncat ce era mai bun, iar lupişorii şi restul haitei, doar oasele şi zgârciurile?”, întrebă puiul, durându-l inima  pentru simpaticii lupişori care abia au prins câteva bucăţele mai bunişoare”

,,Să ţii minte, dragule, că întâi trebuie să ia mâncarea şi partea cea mai bună, cei puternici, pentru a se păstra mereu puternici”, zise solemn bătrânul corb, în vreme ce corbişorul, uitând un pic întâmplarea, rosti ca pentru sine: ,,voi fi şi eu cândva, un lup puternic!”  Ghicindu-i gândul, bătrânul zâmbi și croncăni ca dintr-un ecou:   ,,vei fi corb totdeauna, vei fi un corb înţelept şi bun, însă…”

 Valeriu DG Barbu

Facebook Comments