Luăm totul de-a gata!

Cât durează extraordinarul căutat cu atâta înfrigurare? Pe fondul faptului că am devenit fiecare câte un eremit urban, un însingurat în marea mulțime luată de tăvălugul acelui ”îmi pasă” al momentului.

Consumăm informația cu emotivitate sau căutăm în informație doar emoția, excitarea. Ideea de bază a mesajului fiind refuzată de creier. Ne lipsește acel minim filtru de gândire. Luăm de-a gata opinia și o apărăm adesea cu prețul unei vieți oricum irosite.

Îmi pasă de încălzirea climatică, de dispariția unei specii, cheltui oricât pe falsul lux al vreunei vietăți de companie, îmi pasă de violența străzii, de victimele războiului continuu, plătesc înarmarea cu scuza apărării, apoi… trec la distracție.

Nevoia de bucurie este nutrită cu dis-tragerea, asta este de fapt dis-tracția, caut fericire prefabricată, o consum ca pe o pilulă multivitaminică a cărei conținut nu-l pun la îndoială, nici nu am habar dacă îmi face bine.

De fapt binele și răul subiectivizate excesiv nu mai au esența în adevăr. Adevărul este binele care poate face rău, pentru care este perceput imediat ca răul care precede un bine prezumtiv, iminent și machiavelic, mereu iminent, deci amânat.

Prietenia este o abstracție. Relațiile sociale golite de orice compasiune, în numele unui scop incert, ne conduc inevitabil la conflict fiindcă din orice se poate isca vrajba, sfada, mâna pe cuțit, urmată instant de ralierea de o parte sau de alta, devenind fan Toma (fantoma!) acel Toma care chiar dacă vede și atinge rana numită viață, tot nu crede.

După cum se observă, Toma nu are gen, poate fi un el sau o ea! Precum cuvântul foame care nu are plural, ne înfruptăm cu toții din aceeași foame de…?

Lipsind compasiunea o substituim cu un ”îmi pasă” prea efemer și mutabil. Adică, simulăm ceva pentru care plătim scump.

Refugiul în scrisul de poezie este adesea lipsa puterii rugăciunii ori substituentul, erezia… Pentru că până și ateii devin în propriul ateism cumva eretici!

Ar părea că Banul este sângele vremii vărsat lesne și coagulat instantaneu în deșeu. O covârșitoare parte din deșeuri o constituie ambalajul a… orice, a unei iluzii ambalate fix ca o matrioșca.

Trecem de la o clipă la alta prin stări contrarii, clipa în sine este un vârtej. Centrifuganta presupusă spiritualitate ne aruncă într-un neant numit fals veșnicie. Neantul este mutabil, lesne devine rai sau iad, în funcție de cum justifică propria căutare a extraordinarului acțiunile sau inacțiunile fiecăruia.

Am vrut să scriu ceva extraordinar și iată, durata lui a expirat, banalul este stăpânul a toate. Ai tinde să crezi că totul este banal sau că normalitatea îi este sinonimul. Banalul este halda deșeurilor a tot ceea ce nu ne mai este extraordinar, dovadă că nu ne-a folosit la nimic, nici clipei. Despre ce spuneam?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.