Pornind de la un text oarecare, publicat astăzi pe un profil oarecare de Facebook, a țâșnit un comentariu care a atras atenția. Mai întâi textul cu pricina:

tânjire

pentru fiecare dintre noi
acolo
într-o mică biserică din sat
ori de cartier
nou-nouță o lumânare
tânjește să fie aprinsă
de la inima noastră
și cu ochi de copil
să-i ocrotim flacăra
până la capăt

Iată și comentariul lui Nicolae Tudor, un tablou care exprimă Paștele anului 2020 și nu doar atât:

”Da, am dorit să rezist somnului până la miezul nopții și să aștept la poartă un voluntar trimis de biserica satului cu lumina.

Am adormit, dar, la un moment dat m-am trezit brusc auzind dinspre stradă „Hristos a inviaaat…”.  Am sărit în sus, am luat lumânarea cumpărată de la biserică și am alergat la stradă să prind …alaiul.

Nu știam de unde se aude, că nu vedeam nimic. Poate a dat drumul vecina-religioasă la „trinitas” și ascultă slujba de înviere… Deschid poarta și privesc la în curte: …liniște.

Parcă se aude din partea cealaltă, poate alaiul este în curtea celuilalt vecin! Soția îmi aduce un hanorac, să nu mă prindă frigul. În lungul străzii, în depărtare zăresc un grup pe mijlocul străzii care se îndepărta încet.

Merg spre ei să iau lumină, îmi zic. Și grăbesc pasul. Ei mă văd și parcă grăbesc și ei pasul. Alerg. Ei o iau pe un gang. Îi strig: „Aveți lumină? vreau și eu lumină!”

Se dumiresc cine sunt, mă înconjoară joviali și îmi zic: „Noi venim de la un chef. Mergeți la biserică, prima la stânga, apoi la dreapta”

Știam unde este biserica, doar am fost de nenumărate ori la liturghie. Trecusem de jumătatea distanței, drumul până la lumină devenise mai scurt decât drumul spre casă.

Atunci am realizat că de la biserică se auzea slujba, că puseseră microfoane și boxe. Hai să merg la biserică, chiar dacă nu mai fusesem de ceva timp. Ajung acolo, privesc pe ușa larg deschisă, înăuntru nu părea să fie cineva.

Am pășit temător, dar când am făcut semnul crucii la intrare mi-a vibrat tot corpul și am început să plâng. Mi-am șters ochii, am respirat adânc și am înaintat ușurel, pas cu pas.

Preotul era cu spatele, în altar, diaconul în dreapta, lângă el doi bărbați cu mască. Mai erau încă doi inși, tot cu mască, unul în dreapta și altul în stânga, bine făcuți, înalți…

Am întins paharul acela roșu cu lumânarea în el spre o lumină dar nu puteam să aprind fitilul că era prea înăuntru.

Mă recunoaște dascălul, îmi aduce o lumânare și reușesc să iau lumina. Preotul se întoarce cu fața, vine pe ușile împărătești zicând ceva de Hristos că a înviat și chipul i s-a împietrit o clipă văzându-mă. M-am întrebat de ce. Și atunci am realizat grozăvia: eram în izmene…!

Am făcut repede trei cruci și m-am retras cu spatele și am plecat acasă având grijă să nu sting lumina.

După câteva minute am auzit la microfon încheierea slujbei, când preotul a strigat de trei ori „Hristos a înviat!”

Strigătul lui era sfâșietor, era adresat oamenilor din casele cărora nu se vedea nici o lumină, era o disperare dar și o mare nădejde către cei care au închis oamenii, că Iisus va face dreptatea cuvenită.

Nu mai tremuram, doar plângeam fără voie. Am lăsat lacrimile să curgă cât vor, era noapte, nu le vedea nimeni.

Când a zis a treia oară „Hristos a înviat” am răspuns cât am putut de tare: „Adevărat a înviat!”

Tinerii aceia, reîntâlniți, au amuțit pe banca unde se zbenguiau. Am făcut pașii înspre casă, lumina devenea tot mai fragilă.

M-am oprit și i-am spus: „Știu că tu arzi doar cu lacrimi. Privește-mă, plâng! Te rog să nu te stingi. Nu mă pot întoarce acasă fără tine. Te rog…” Lumina și-a revenit oleacă. Am început să merg mai încet. După câțiva pași s-a stins.

Dacă se stinge lumina, cică o să mori curând. Asta e! Soția mă aștepta la poartă și plângea crezând că m-au arestat jandarii, aflase că sunt postați la toate bisericile.

Nu i-a mai trebuit lumină, nimic. Mi-a zis că …eu sunt lumina ei și i-a mulțumit cu glas tare lui Dumnezeu că i-a dăruit-o.”

Mulțumesc pentru lectură și pentru că DISTRIBUI: