,,Mă tot duc”

Piesa de teatru – ,,Mă tot duc” – o adaptare după William Shakespeare, regia şi scenariul Marc Dore, distribuţia – Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu

Mă aflu în sala arhiplină a teatrului Metropolis, o sală elegantă, cu locuri confortabile, foarte aproape de scena goală, fără décor.

După ultimul sunet al gongului, în surdină Piaf, reflectorul fixează imaginea primului sosit pe scenă, un clovn.

Piesa începe cu un schimb de replici, aparent banal, între un bărbat şi o femeie care te păcălesc în primele zece minute, făcându-te să îţi spui: hm! clovni penibili… judecând după nasurile roşii purtate de cei doi  actori – Mihai Gruia Sandu şi Oana Pellea.

N-a fost deloc aşa, dimpotrivă, mesajul actorilor s-a dovedit a fi extrem de emoţionant.

El se bucură de toată atenţia ei. Femeia este dependentă de prezenţa lui şi face multe compromisuri pentru a rămâne împreună, aşa cum se întâmplă ades şi în viaţa reală. Dar, într-o zi, el se decide să plece. Diana îi dă senzaţia că e liber să facă ce doreşte, dar în realitate demonstrează contrariul, îi este teamă de singurătate: ,,El: Vreau să plec…/Ea: Dacă vrei să pleci, pleacă!/El:  Adică vrei să plec?/ Ea: Nu. Dacă vrei să rămâi, rămâi./ El: Adică vrei să rămân?/Ea: Nu… Poţi să pleci, dar poţi să şi rămâi. Eu vreau să te hotărăşti!”.

Fără nicio destinaţie sigură – ,,acolo”-  este locul unde bărbatul vrea să ajungă pentru că aici, alături de ea, nimic nu se întâmplă. Femeia încearcă să-l determine să se răzgândească şi improvizează anumite situaţii, imaginându-şi că au casa lor cu grădină, cu copii, dar renunţă pentru moment, observând reacţia lui negativă.  La a doua încercare îşi  imaginează că sunt doi actori în glorie, admiraţi şi aplaudaţi la scenă deschisă. Momentul în care Oana Pellea îşi pune mâna în dreptul inimii şi vorbeşte publicului apoi tace, mimând că în palmele sale se află inima ei bătând pentru spectatori, dăruind-o în cele din urmă acestora, a fost memorabil. Pentru moment am rămas răvăşită.

Mi-am revenit ca după un duş rece la următoarea scenă, atunci când ea încearcă cu disperare să-l facă să înţeleagă că este universul său, fără de care nu poate concepe viaţa. Nu reuşeşte să-l impresioneze nici atunci când îşi amintesc împreună, cu lux de amănunte, de ziua în care au primit vizita unor rude. El o aprobă, reţinând toate detaliile spuse de ea, dar cel mai important detaliu, la care fi trebuit să ajungă, nu-i vine în minte, spre dezamăgirea ei. Femeia îi dezvăluie că în ziua aceea era foarte bolnavă, avea febră şi cu toate astea, pentru că îl iubea, a făcut eforturi considerabile în a-şi duce la bun sfârşit rolul de gazdă, fără ca cineva să observe starea ei.

Urmează o tornadă de stări, momente de tandreţe şi furie, de bucurie şi dezamăgire, de confuzie şi disperare,  trăiri intense ce au trecut dincolo de scenă,  către public, odată cu jocul desăvârşit al actorilor care ardeau acolo, cu fiece replică dată.

În final, cei doi protagonişti încep să-şi reproşeze lipsurile, astfel încât ea realizează că este un ,,nimeni”. Replica dură venită din partea lui, confirmă ideea că ea nu are nicio valoare: ,,de nimeni e plină lumea”.

În lumina reflectoarelor, în societate, jucăm un rol, asemenea clovnilor. Dincolo de cortină, suntem noi înşine. Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu îşi trăiesc viaţa acolo, pe scenă, dăruind publicului tot ce au mai bun. Cinste lor!

,,Cine eşti tu…?/ Nimeni./ De nimeni, e plină lumea…” Aceste replici au rămas vii în mintea mea. De atunci mă întreb ades cine sunt şi încerc să nu devin un ,,nimeni”.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.