Manuscris într-o limbă stranie, necunoscută în prezent pe pământ

În anul 1912, anticarul american Wilfrid M. Voynich, un pasionat colecţionar de cărţi şi documente preţioase, descoperea în Italia, în vila Mondragone, din oraşul Frascati, un straniu codex medieval, considerat până în zilele noastre drept “cel mai misterios manuscris din lume”.

Aflat alături de alte documente rare, Manuscrisul Voynich (MV), catalogat astfel după numele descoperitorului său, avea să cunoască o faimă de neegalat. Cumpărat în anul 1961 cu suma de 24 500 dolari de către H. P. Kraus, un celebru anticar new-yorkez, cota manuscrisului a urcat la 160 000 dolari.

Deoarece nu s-a găsit un cumpărător care să ofere preţul cerut de vânzător, H.P. Kraus l-a donat Universităţii Yale (1969), devenind una dintre cele mai valoroase achiziţii ale “Fondului de Cărţi Rare ale Bibliotecii Beinecke” ( New Haven, Connecticut) a prestigioasei instituţii de învăţământ americane.

Celebritatea acestui document este datorată faptului că textul este criptografiat, scris cu un alfabet necunoscut, într-o limbă de neînţeles. Nu se cunosc, de asemenea, nici cine este autorul, când şi unde a fost scris, dacă este copie sau original şi cărui gen de creaţii aparţine .

Intrigat de aspectul misterios al documentului achiziţionat, şi convins că este descoperitorul unui document unic în lume, W. Voynich a trimis reproduceri fotostatice tuturor celor interesaţi în cunoaşterea textului clar al acestui straniu manuscris. Ipoteza sa a fost aceea că autorul manuscrisului este Roger Bacon.

Pentru a cunoaşte şi opinia altor cercetători, în anul 1915, posesorul curiosului codex expune la “Institutul de Artă din Chicago” manuscrisele achiziţionate de el în Italia, inclusiv părţi ale MV, tipărind cu acest prilej o broşură de prezentare a documentului, încercând să atragă atenţia lumii ştiinţifice asupra lui. Este prima tentativă a anticarului american de a susţine argumentat o opinie personală cu privire la natura şi originea MV.

Ulterior, W. Voynich a solicitat sprijinul a numeroşi oameni de ştiinţă, specialişti din diverse domenii, cerându-le concursul în descifrarea textului misteriosului codex: paleograful O. Omont de la “Biblioteca Naţională din Paris”, A.G. Little, o recunoscută autoritate ştiinţifică în domeniul anatomiei, strălucit dascăl al Universităţii Harvard dar, mai ales, un buncunoscător al biografiei şi operei lui Roger Bacon, Cardinalul Gasquet, custodele “ Arhivelor Vaticanului” şi mulţi alţii.

Proprietarul manuscrisului va păstra însă un secret absolut în legătură cu modul în care a intrat în posesia acestuia, povestea achiziţionării fiind cunoscută abia după moartea lui Voynich. După moartea lui W. Voynich (1930), soţia acestuia, Ethel Lilian Voinich (fiica matematicianului Boole) a păstrat originalul timp de aproape 30 de ani în seiful din New York al “The Guaranty Trust Company”.

Anne Nill, fosta secretară a lui W. Voynich şi o bună prietenă a soţiei acestuia, Ethel, devine moştenitoarea manuscrisului. Înainte de a muri, Ethel dezvăluie prietenei sale istoria adevărată a achiziţionării manuscrisului, inclusiv faptul că între guvernul de la Roma şi Sfântul Scaun au existat unele neînţelegeri stârnite de acest document preţios.

În ciuda eforturilor sale continuii de a descifra enigma acestui misterios manuscris, W. Voynich nu a putut afla decât puţine lucruri certe privitor la trecutul MV: cândva, colecţia de suluri, pergamente şi cărţi rare a făcut parte din biblioteca personală a superiorului ordinului iezuit, P. Petrus Beckx; un alt element relevant este semnătura existentă pe prima pagină a manuscrisului, indicând faptul că unul dintre posesorii acestuia a fost un anume Jacobus Horcicky de Tepenec (cunoscut şi sub numele latinizat: Sinapius).

În final, singurul text explicit, de o mare valoare pentru cercetătorii acestui codex, este scrisoarea lui JOANNES MARCUS MARCI de CRONLAND, rector al Universităţii din Praga, datată 19 august 1666 (sau 1665), adresată lui Athanasius Kircher, faimos învăţat iezuit, autor, printre altele, al unui valoros tratat dedicat criptologiei ( “Polygraphia nova et universalis”, Roma, 1663), precum şi creator al unei limbi universale, prin care profesorul praghez îl ruga pe Kircher să descifreze manuscrisul, oferindu-i şi câteva date privind istoria acestuia. Din conţinutul scrisorii adresate lui Kircher de către J.P.Marci, rectorul Universităţii din Praga, se poate deduce că manuscrisul a fost cumpărat de către împăratul Rudolf al II-lea pentru suma de 600 de ducaţi, un preţ exorbitant pentru acele vremuri.

Minte luminată dar şi un om subjugat de mistică, alchimie şi astrologie, împăratul strânsese la curtea sa faimoşi învăţaţi ai timpului. Pentru savanţi ca Johannes Kepler sau Tycho Brache, s-au construit observatoare astronomice, iar pentru alchimişti s-au pus la dispoziţie laboratoare în care aceştia urmau să-şi etaleze cunoştinţele lor secrete sau să facă tot felul de experienţe.

Primul posesor cunoscut al MV, identificat cu precizie, a fost Jacobus Horicicky, devenit prin grija iezuiţilor un bogat chimist şi farmacist la curtea suveranului de la Praga, căruia îi va deveni confident şi sfetnic. Horicicky de Tepenec, cunoscut şi sub numele de Sinapius, era considerat un favorit al curţii imperiale, un om de temut. În perioada 1608-1619, când Jacobus de Tepenec părăseşte ţara, (împăratul abdicase în anul 1611, murind un an mai târziu), MV s-a găsit cu siguranţă în posesia medicului curţii imperiale şi este de presupus că protectorul său îl obţinuse de la o persoană necunoscută, încă din anul 1586.

Cine să fie fost misteriosul personaj, de la care Rudolf al II-lea a obţinut manuscrisul în 1586 ? Cele mai multe opinii consideră că posesorul MV nu era nimeni altul decât John Dee, navigator, astrolog, matematician, magician, ocultist şi…spion englez care, pe la 1584, sosise la Praga pentru a preda cursuri despre Roger Bacon. Unii sunt înclinaţi să vadă în acest straniu personaj modelul avut în vedere de W. Shakespeare atunci când la creat pe Prospero din “The Tempest” (“Furtuna”).

Cu toate acestea, W. Voynich era convins că documentul aflat în posesia sa este o creaţie din veacul al XIII-lea, aparţinând lui Roger Bacon. Una dintre ipoteze afirmă că John Dee ar fi primit manuscrisul chiar din mâinile Ducelui de Northumberland care, în vremea regelui Henric al VIII-lea, jefuise numeroase mănăstiri engleze iar ducele, voind să facă un serviciu reginei Elisabeth, dărui acest manuscris esoteric habsburgului împărat Rudolf, prin agentul secret… John Dee.

ÎNCERCĂRI DE DESCIFRARE A MANUSCRISULUI
În anul 1919, sub forma unor reproduceri fragmentare, MV este prezentat lui William Newbold, profesor de filosofie al Universităţii din Pennsylvania, care face cunoscut lumii ştiinţifice faptul că a reuşit decriptarea textului acestui celebru codex (aprilie 1921).

El afirmă cu acest prilej că autorul lucrării este Roger Bacon, care a utilizat un sistem de cifru extrem de complicat bazat, în principal, pe metoda anagramării. Totodată, printre altele, Newbold a susţinut că R. Bacon este inventatorul telescopului şi al microscopului. De asemenea, R. Bacon ar fi fost primul care a descoperit Marea Nebuloasă din Andromeda, descriind-o ca fiind o galaxie de tip spiralat, tot el fiind cel ce a descris celulele şi nucleele etc.

Textul descifrat de către Newbold va fi tipărit la doi ani după moartea sa, în 1928, soluţia sa fiind acceptată chiar cu entuziasm de nume celebre ale ştiinţei acelor vremi: academicianul francez Etienne Gilson (filosof), Raoul Carton etc. Decriptarea lui Newbold a stârnit o adevărată revelaţie în întreaga lume. Editorul, Roland Grubb Kent, prieten apropiat al autorului epocalei descoperiri, va intitula cartea postumă a savantului Newbold – “Cifrul lui Roger Bacon”.

Pe o poziţie ştiinţifică cu totul contrară se situează însă John Manly (1931), care desfiinţează pur şi simplu soluţia propusă de Newbold. Dar cercetările vor continua şi tentativele de a decripta acest manuscris nu vor înceta să apară, deşi succesul repurtat de Newbold va rămâne singular.

Ethel Voynich, după moartea soţului său, fiind moştenitoarea preţiosului manuscris, trimite o copie a MV profesorului Henry Hivernat, de la Universitatea Catolică din Washington, cu rugămintea de a-şi exprima opiniile sale. Mai interesat însă de acest manuscris s-a arătat a fi asistentul său, Theodor C. Peterson, care a realizat o dublă copie (una fotografică şi a doua olografă, cea din urmă fiind finalizată în anul 1944).

Peterson a lucrat asupra manuscrisului până la moartea sa, dar rezultatele laborioasei sale activităţi de cercetare nu au fost finalizate printr-o nouă teorie sau prin propunerea unei noi soluţii, care să conducă la aflarea unui text clar. După aproape 40 de ani de muncă plină de acribie, părintele Th. C. Peterson, profesor la “St. Paul´s College” din Washington, concluziona că literele manuscrisului reprezintă silabele unei scrieri stenografice medievale.

CONŢINUTUL MANUSCRISULUI
Aşa cum se prezintă în zilele noastre, MV cuprinde 204 pagini, dintre care 28 sunt considerate pierdute. Copertele originare, din pergament subţire, sub formă de foaie de registru, sunt desprinse de manuscris. Foile codexului sunt acoperite din abundenţă cu text şi imagini.

Cât priveşte partea grafică, cititorul este şocat de formele fantastice ale desenelor: zeci de nuduri, aparţinând unor personaje de sex feminin, cu o statură zveltă, diagrame astrologice şi aproximativ 400 de desene, înfăţişând specii bizare de plante.

Întrucât textul codexului Voynich nu poate fi încă descifrat, doar imaginile sale pot oferi unele idei privind natura şi destinaţia manuscrisului: este de presupus că avem de a face cu o lucrare de gen almanah, un fel de album herbal, la care se adaugă, ca într-un veritabil miscelaneu, diverse capitole destinate alchimiei, vrăjitoriei, astrologiei etc.

Conform unei clasificări unanim acceptate de către cercetători, în cuprinsul acestui manuscris există următoarele clase distincte de subiecte:
– Secţiunea cu specific botanic (imaginile prezintă desenele unor plante, multe neidentificate încă sau cu caracter fantastic);
– Secţiunea cu caracter astronomic (conţinând majoritatea semnelor de tip zodiacal);
– Secţiunea cu profil biologic ( având desene anatomice sau imagini de fiinţe umane);
– Secţiunea cu specific farmaceutic (ustensile de laborator şi părţi de plante);
– Secţiunea “reţetelor” (conţine scurte formule, probabil alchimice).

În legătură cu stilul desenelor, se poate spune că acestea aparţin, mai degrabă, unui om de ştiinţă, decât unui artist. Bogat colorate, într-o manieră ornamentală destul de bizară, ilustraţiile atrag privirea prin preponderenţa nuanţelor de roşu închis (purpuriu), bleu, galben deschis, maro şi, mai ales, verde viu. Nudurile dau impresia că aparţin unor femei care zboară în eter cu ajutorul unor vehicule ciudate, de forma unor căzi de baie, legate însă prin complicate ţevi şi tuburi. Acest păienjeniş de ţevărie şi tuburi creează impresia, la prima vedere, unei complicate maşinării hidraulice, ori a unor planşe anatomice cu caracter fantastic.

Hărţi misterioase par a reda imaginea unor corpuri astronomice, privite printr-un telescop, în timp ce alte imagini sugerează celule vii, observate printr-un microscop. Cu un strop de imaginaţie, poţi vedea în faţa ochilor un straniu calendar, compus din semne zodiacale şi multe personaje dezbrăcate, aruncate parcă în lăzi de gunoi. Peste tot, printre aceste imagini fantastice, există porţiuni de text. Formal, textul nu prezintă niciun fel de semne care să indice prezenţa unor criptograme. Literele sunt obişnuite scrierii latine medievale târzii, cu caracteristicile grafice ale epocii.

Ductul scrisului este molcom, prietenos, ca şi când autorul manuscrisului ar fi copiat un text clar, inteligibil.
Surpriza vine însă în momentul când vrei să şi înţelegi ceea ce este scris în faţa ochilor: o limbă stranie, necunoscută, care nu poate fi comparată cu nici o altă limbă vorbită în prezent pe faţa Pământului.

Eşti frapat de la început, fără a efectua complicate statistici de ordin lingvistic, de existenţa a numeroase repetări de litere, grupuri de litere sau chiar cuvinte, multe dintre ele cu mici deosebiri, legate probabil de flexiuni necesare, mai ales în ceea ce priveşte terminaţia lor.

Paleografii s-au arătat neputincioşi, nefiind în stare să recunoască vreun izvor alfabetic pentru anumite litere ale manuscrisului, cu toate că numărul simbolurilor este extrem de mic: 29 de grafeme. Analiza criptoanaliştilor s-a dovedit şi ea incapabilă de a aduce lumină, deşi iniţial s-a bănuit că este vorba de un sistem de cifrare destul de simplu: substituţie monoalfabetică.

Lingviştii, la rândul lor, au comparat textul MV cu texte similare medievale, redactate în latina bisericească, engleza medievală, limba veche a francilor, etc. dar nu au găsit nici un fel de elemente comune cu textul acestui codex.

S-a trecut apoi la studierea grafiei, a desenelor, pergamentului şi pigmenţilor folosiţi la cerneală sau desene, însă concluziile sunt divergente.
Judecând sumar, numai după partea iconografică, s-ar putea ajunge la concluzia că manuscrisul ar data din sec. XV-XVII, dar nici un alt document din perioada respectivă nu prezintă ceva similar.

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.