Margareta de Valois – Regina Margot a lui Dumas, veșnica amantă „cu sîngele cald şi înfierbîntat”

Regina Margot nu a existat. Diminutivul a fost sădit în conştiinţa populară abia în Secolul al XlX-lea, de către Alexandre Dumas. Şi totuşi, cîte nu s-au scris despre prima soţie a lui Henric IV! Excesele ei carnale, reale sau presupuse, au hrănit fantasmele a generaţii întregi de scriitori, mai mult romancieri decît istorici. A fost descrisă ca fiind incestuoasă, intrigantă, depravată pînă la nimfomanie… Merită oare Margareta de Valois să fie redusă la această caricatură, conturată într-o epocă în care erau preferate în primul rînd femeile supuse şi mai degrabă prostuţe? Deşi uşurătatea moravurilor ei nu poate fi negată, ea este în primul rînd o mare doamnă a Renaşterii, cultivată şi educată. Vorbeşte italiana, spaniola, greaca şi poate chiar să improvizeze un mic discurs în latină. Admiratoare a lui Plutarh şi a lui Cicero, este pasionată de reprezentanţii ermetismului, cum ar fi neoplatonicul Marsilio Ficino, în timp ce Montaigne îi este amic. Însăşi mama ei, Caterina de Medicis, o descria pe Margareta drept „cea mai desăvîrşită prinţesă din lume”. Mare iubitoare de plăceri – chiar dacă cronicarii şi pamfletarii au exagerat uneori descriindu-i excesele -, Margareta rămîne în acelaşi timp o creştină practicantă şi devotată, care nu va ezita să împlinească, pe jos, mai multe pelerinaje în Aquitania, împreună cu episcopul de Agen, Janus Fregoso Plină de contraste, este şi un arbitru al eleganţei. În tinereţe va crea şi desfiinţa mode, în epoci tulburi, în care luxul şi frivolitatea sînt doar nişte supape pentru angoasa generală.

„Tu inventezi şi alcătuieşti cele mai frumoase stiluri de îmbrăcăminte, îi spune Regina Mamă. Şi, oriunde te-ai duce curtea se va lua după tine, nu tu după curte.”

Născută la Saint-Germain-en-Laye, duminică, 4 mai 1553, fata cea mică a lui Henric II şi a Caterinei de Medicis primeşte acelaşi nume ca şi mătuşa ei, sora lui Francisc I, „Margareta Margaretelor” – adică, în franceza veche, „Perla Perlelor”. Nu avea decît 6 ani atunci cînd tatăl său a fost  rănit mortal cu o lance, în timpul unui turnir. Împreună cu fraţii ei, „mînaţi de fire şi instincte, precum plantele şi animalele, mai degrabă decît ca nişte oameni conduşi de raţiune”, Margareta îşi petrece copilăria la Amboise. Tînărul rege Francisc II moare în curînd, răpus de o mastoidită, în chinuri cumplite. O dată cu urcarea pe tron a celui de-al doilea frate al Margaretei, Carol IX, Franţa începe să fie măcinată de certurile religioase dintre protestanţi şi catolici.

La acea vreme, Ronsard o cîntă în poeziile sale pe prinţesa de 16 primăveri, cu „un chip divin, miracol al naturii”. Are părul întunecat la culoare, dar poartă adesea o perucă blondă cu buclele pudrate cu aur. Ochii căprui, puşi în evidenţă de „sprîncenele arcuite, negre ca abanosul”, sclipesc de inteligenţă. Are nările „vii ca mercurul”, gura desenată graţios, fruntea „de marmură albă, semn al distincţiei”. Cei „doi sîni, simbol al tinereţii” seamănă cu „doi muntişori de lapte”, cu „două gutui pline de sevă”.

Unul dintre admiratori, Pierre de Bourdelles, renumitul Brantome, confirmă: „Nici o femeie nu a fost mai pricepută în a-şi arăta farmecele. Am văzut-o de cîteva ori învăluită cu părul ei natural, fară nici un artificiu, pe care, aşa negru cum era, ştia atît de bine să-1 răsucească, să-1 onduleze şi să şi-l aranjeze”. Autorul lucrării „Les Dames galantes“ adaugă: „Pe lîngă frumuseţea chipului şi alura elegantă a trupului, purta întotdeauna podoabe şi veşminte superbe. Frumosul ei chip alb, senin şi măreţ precum cerul, era luminat de nenumărate perle şi pietre preţioase şi, mai ales, de diamante aşezate în formă de stea”. Şi totuşi, frumoasa domnişoară nu este nici pe departe doar o prostuţă fermecătoare. Se amestecă în politică, susţinîndu-1 pe fratele ei, ducele de Anjou – viitorul Henric III -, numit general-locotenent şi desemnat să conducă lupta împotriva calviniştilor. Se pare chiar că ea ar fi mărturisit că fusese bărbatul care o iniţiase în plăcerile sexului. în orice caz, Margareta este una dintre cele mai apropiate sfătuitoare ale mamei lor, Caterina de Medicis, cea care conduce în realitate regatul. În acelaşi timp, simte şi primii fiori ai dragostei, făcînd o pasiune pentru ducele de Guise, Henric de Lorena.

Idila este descoperită pe 25 iunie 1570. Margareta este smulsă din patul lui Henric, Carol IX şi Caterina de Medicis o snopesc în bătaie şi îi rup hainele, iar ducele de Guise scapă cu viaţă doar printr-un miracol…

„Are sîngele cald şi înfierbîntat“, constată Regina Mamă, care-i dă fiicei sale să bea la fiecare masă o „fiertură de măcriş“, sperînd să-i domolească pornirile. Tot în speranţa de a evita noi scandaluri, o logodeşte pe rînd cu fiul împăratului Maximilian II, arhiducele Rudolf, regele Ungariei şi un pasionat de astrologie, apoi cu don Carlos, fiul cel mic al lui Filip II al Spaniei şi, a treia oară, cu Regele Portugaliei, Sebastian. În cele din urmă, mîna Margaretei va fi cîştigată de tînărul rege al Navarrei, Henric de Bourbon, la capătul uneia dintre acele încurcate intrigi care au marcat războaiele religioase.

La prima vedere, prea desfrînata „regină Margot“ se potriveşte de minune cu „Eternul Cuceritor”. Şi totuşi – chiar nepunînd la socoteală ruşinea de a fi unită cu un eretic „diabolic“ -, o prinţesă atît de rafinată nu poate simţi altceva decît dispreţ pentru protestantul needucat pe care i-1 impune familia ca soţ. Viitorul Henric IV este un nespălat notoriu. Chiar el recunoaşte că „miroase cam urît”… dar fără să îi dea prin cap să îndrepte lucrurile. Evocînd ulterior scenele intime cu soţia lui, va admite: „Nu e de mirare dacă, atunci cînd mă întorceam prăfuit şi transpirat de la luptă, de la vînătoare sau de la alte activităţi violente, i se făcea rău cînd mă atingea, şi chiar schimba cearceafurile în care nu stătuserăm mai mult de un sfert de oră împreună”. Iar una dintre cele mai celebre amante ale lui, Henriette d’Entragues, îi va spune în faţă că „pute ca o bucată de carne stricată”.

Astfel că Margareta va rosti cu o mare strîngere de inimă „da”-ul ritual, pe 18 august 1572, la Catedrala Notre-Dame din Paris. Potrivit anumitor cronicari, fratele ei Carol IX i-ar fi împins capul cu brutalitate, astfel încît să pară că îşi dă consimţămîntul, în timp ce mirele, fiind excomunicat, aştepta în faţa bisericii! Istoria va reţine însă, mai ales, amintirea însîngerată a unei „nunţi roşii”. O săptămînă mai tîrziu se petrecea masacrul din Noaptea Sfîntului Bartolomeu.

Bearnezul însuşi scapă cu greu de la moarte, renegîndu-şi credinţa reformată. Se spune că un nobil urmărit în acea noapte ar fi reuşit să-şi salveze viaţa ascunzîndu-se în dormitorul Margaretei. Un lucru este cert, şi anume că, la cei 19 ani ai săi, tînăra face dovada unei remarcabile tării de caracter. „Mie nu-mi spunea nimeni nimic, va scrie în cartea sa de memorii. Hughenoţii mă suspectau pentru că eram catolică, iar catolicii, pentru că mă căsătorisem cu regele Navarrei.”

În ambianţa libertină de la curtea ultimilor Valois, unde stă ca într-o colivie aurită, tînărul Henric de Navarra se lasă în voia plăcerilor fară rezerve, în timp ce Margot îşi tot sporeşte numărul amanţilor. Unul dintre ei este un ofiţer din Provence, de 44 de ani, Hyacinthe Boniface, conte de La Mole, un seducător notoriu, „slujitor mai mult al lui Venus decît al lui Marte”. Va fi decapitat pe 30 aprilie 1574, sub acuzaţia de a fi conspirat, sprijinindu-1 pe fiul mezin al Caterinei de Medicis, François d’Alençon. Se povesteşte că amanta celui ucis, înecîndu-se în lacrimi, ar fi plătit călăul pentru a primi capul retezat, ca să-1 îmbălsămeze.

O lună mai tîrziu, mediocrul Carol IX îi lasă locul pe tron lui Henric III, un mare suveran, despre care posteritatea nu a vrut să reţină decît extravaganţa sa vestimentară, anumite înclinaţii de natură sentimentală şi faptul că a inventat bilboquet-ul (Jucărie alcătuită dintr-un băţ scurt, ascuţit la vîrf şi legat printr-un şnur de o bilă de lemn găurită pe centru. Jocul presupune abilitatea de a propulsa bila în aer, prin mişcări din încheietură, astfel încît să poată fi prinsă în capătul băţului – n. tr.), uitînd că a luptat pentru reconcilierea naţională şi că „drăguţii” (în original: mignons – termen care îi desemna pe favoriţii regelui Henric III, curteni foarte efeminaţi – n. tr.)  lui cu părul pudrat cu roz sau cu violet erau totodată spadasini redutabili.

Între timp, regina Navarrei cedează farmecului lui Bussy d’Amboise, un gentilom insolent şi neîngrijit, cu pretenţii de poet, care va adresa versuri alesei sale:

„Nu mai pot dori nimic altceva, ci doar pe tine,

Nu mai pot suspina decît pentru tine“.

Urmărit de ura lui Henric III, Bussy trebuie să părăsească Parisul. La scurt timp, Du Guast, favoritul regelui, care o supranumise pe Margot „regina tîrfelor”, este omorît de baronul de Viteaux. Dacă este să-1 credem pe Michelet, Margareta ar fi ordonat această crimă şi l-ar fi plătit pe ucigaş dăruindu-i-se pe dalele capelei Grands-Augustins. Cît despre Bussy, va fi omorît la rîndul lui, trei ani mai tîrziu, de un ucigaş în simbria unui soţ gelos, contele de Montsoreau. Margareta îl înlocuise de mult cu un alt fanfaron, Charles de Balzac d’Entragues, cunoscut ca „frumosul Entraguet”.

Pe 4 februarie 1576, Henric de Navarra fuge în timpul unei partide de vînătoare din pădurea Senlis, refugiindu-se în castelele lui din Nérac şi din Pau. Chiar dacă arată o totală indiferenţă faţă de comportamentul soţiei lui, aceasta încearcă totuşi să joace rolul unui intermediar între el şi fratele ei, d’Alençon, devenit moştenitorul tronului şi conducător al partidului moderaţilor sau al „oamenilor politici”. Margareta îşi urmează soţul legitim în cursul verii anului 1578.

„Nu m-am căsătorit din plăcere şi de bunăvoie, îi declară ea lui Henric III, dar, de vreme ce mi l-aţi dat pe regele Navarrei de soţ, nu mă puteţi împiedica să pun mîna pe averea lui.”

Margareta transformă „curtea galanteriilor de la Nerac” într-un centru cultural şi literar, sub semnul italienismului aflat pe atunci la modă. Organizează reprezentaţii de teatru, inspirate din Torquato Tasso, care prefigurează pastoralele din le Grand Siècle. Eticheta este cît se poate de permisivă, „bărbaţii avînd obiceiul să pună mîinile mai mult pe posteriorul doamnelor, decît pe mîncărurile savuroase care li se servesc”. Margot are acum drept adorator pe Clermont d’Amboise, care „o poseda de multe ori, cu pantalonii în vine, în pragul dormitorului”, după cum remarcă flegmatic bearnezul, complet lipsit de gelozie. Urmaşii lui vor fi Henri de La Tour d’Auvergne, apoi Jacques de Harlay de Champvallon, ambii numărîndu-se printre bărbaţii cei mai irezistibili din vremea lor. Pentru Champvallon, regina Margot simte o pasiune înfocată, numindu-1 „singurul soare al sufletului ei, frumosul ei lumea ei, Narcis al ei”. În acel moment, al 7-lea război al religiilor pune pe jar sud-vestul Franţei. Pe 30 mai 1580, Henric de Navarra cucereşte oraşul Cahors. Prin pacea de la Fleix, Henric III este obligat să le garanteze hughenoţilor 14 locuri în Parlament, pentru o perioadă de 6 ani. Cu tot libertinajul ei, Margareta ajunge să fie întrecută de fanteziile erotice ale bearnezului. „Am suferit cum nu a suferit vreodată nici măcar o fată obişnuită, nemaivorbind de o prinţesă”.

Drept urmare, se hotărăşte să se întoarcă la Paris, pe 31 martie 1582. Se povesteşte că aici îl primeşte la ea pe frumosul Champvallon, goală, înfăşurată în două cearceafuri de tafta neagră, pe un pat luminat de torţe. Fratele ei, Henric III, indignat de un asemenea scandal, spune în timpul unui bal: „Regina Navarrei nu s-a mulţumit să se prostitueze cu cadeţii gasconi, i-a dorit şi pe grăjdarii şi pe fierarii din Auvergne.”

Margareta este obligată să plece din nou în Sud. Henric de Navarra nu este prea entuziasmat la gîndul de a o avea din nou alături pe turbulenta lui soţie, cu atît mai mult cu cît, de cîteva luni, trăieşte o idilă nemaipomenită cu o doamnă de viţă nobilă, Diane d’Andouis, contesă de Guiche, frumoasa Corisanda.

Moartea ducelui d’Alenşon, la 10 iunie 1584, face din viitorul Henric IV moştenitorul prezumtiv al tronului Franţei. Ia naştere o Ligă Sfîntă, cu scopul de a se împotrivi perspectivei unui monarh hughenot. În vîrstă de 32 de ani, Margareta, părăsită de soţul ei şi aflată în dizgraţia lui Henric III, hotărăşte să se alăture rebelilor. În martie 1585, se refugiază la Agen, unul dintre fiefurile ei, ca să pună la cale uneltiri împotriva bearnezului. În toamna următoare, este obligată să părăsească oraşul cuprins de revoltă, scăpînd cu viaţă numai datorită unui admirator, căpitanul d’Aubiac, care o duce pe crupa calului său. Învinsă, alungată, nefericita prinţesă va fi constrînsă să se retragă la Calat, apoi în sinistra fortăreaţă Usson, din Auvergne, unde va petrece 20 de ani de reşedinţă forţată.

„Este un animal periculos!” – izbucneşte navarezul, care nu-şi mai doreşte decît să rămînă văduv. Caterina de Medicis şi Henric III îi sugerează să o repudieze. Însă paznicul Margaretei, marchizul de Canillac – fără îndoială, şi amantul ei -, dezamăgit de Henric III, se alătură Ligii, lăsîndu-i mînă liberă prizonierei sale în castelul Usson. „Bietul om! Unde credea că va ajunge? – se revoltă Brantôme. Cum să o ţină prizonieră, supusă şi captivă în închisoarea lui pe aceea care, cu ochii săi şi cu frumosul ei chip, ar putea să subjuge şi să pună în lanţuri omenirea întreagă ca pe nişte sclavi?”

După asasinarea lui Henric III de către călugărul Jacques Clement, pe 1 august 1589, navarezul porneşte să recucerească tronul crinilor. Dar Margareta este deja regina Franţei. Francezii s-au săturat de o jumătate de secol de războaie civile. Moderaţii din cele două tabere, împreună cu majoritatea populaţiei, doresc din suflet pacea. Henric IV acceptă să revină la catolicism. Pe 22 martie 1594, parizienii îl primesc cu braţele deschise pe suveranul legitim. In 1598, Edictul de la Nantes consfinţeşte pacea conştiinţelor.

La Usson, Margareta duce o intensă viaţă spirituală. Poeţi şi erudiţi din Auvergne, ca fraţii d’Urfe sau vechiul ei complice Brantôme, frecventează această insulă de seninătate. Şi totuşi, regina nu a devenit mai înţeleaptă. „Este liberă, ştie ce vrea, are cîţi bărbaţi vrea”, se entuziasmează Joseph Scaliger din Agen, probabil confundînd libertatea cu libertinajul. Cert este că, îmbătrînind, regina continuă să adune aventurile galante. Cedează avansurilor maestrului de cor, un oarecare… Claude François (Coincidenţă de nume cu interpretul şi compozitorul francez de muzică pop Claude François (1939-1978), autorul piesei Comme d’habitude (n. red.). Din cînd în cînd, nu respinge farmecele juvenile ale tinerilor cîntăreţi de la capelă. Mai tîrziu, îi va răpi inima fiul unui dulgher din Arles, cu care „rămîne de multe ori închisă într-o cămăruţă, cîte 7-8 zile şi nopţi”.

Margareta scrie versuri – destul de mediocre – şi începe, serile, să-şi scrie memoriile, în care lasă să se vadă toată distincţia şi fineţea spiritului său. Este chiar o precursoare a feminismului, prin răspunsul pe care-1 dă unui doct religios, autorul unor „Secrete morale“:, „Nu pot suporta dispreţul cu care trataţi (sexul feminin), vrînd totuşi ca el să fie onorat de bărbaţi pentru infirmitatea şi slăbiciunea lui”. Creată după bărbat, femeia trebuie, de fapt, să-i fie superioară: „Aşa face Dumnezeu cu lucrările lui, începe cu cele mai neînsemnate şi le lasă la urmă pe cele mai minunate şi mai desăvîrşite.”

Între timp, Henric IV, deja uns rege, instalat în capitală, este în continuare căsătorit cu Margareta de Valois. Trăind separaţi, cei doi nu au avut nici un copil, iar regele are nevoie de un moştenitor de sex bărbătesc şi legitim. Cu gîndul la interesele statului, Margareta este de acord, în principiu, cu o anulare a căsătoriei, refuzînd însă să-i cedeze locul amantei oficiale a lui Henric, Gabrielle d’Estrées, care are pretenţii la tronul Franţei! Dinastia Bourbonilor nu are încă rădăcini atît de puternice încît să-şi permită o asemenea mezalianţă, care ar face Franţa de rîsul întregii Europe. În ceea ce o priveşte, într-un acces de virtute, Margot – în continuare prizonieră la Usson – afirmă că nu va consimţi în ruptul capului la desfacerea mariajului ei, dacă e să-i lase locul unei „asemenea muieri fără scrupule”.

Aşa stînd lucrurile, Gabrielle d’Estrées moare exact la timp, în Sîmbăta Mare, pe 10 aprilie 1599. Henric IV o plînge o vreme, însă îşi trimite curînd emisarii la Florenţa, să ceară mîna nepoatei ducelui, Maria de Medicis, a cărei zestre îl va ajuta să-şi plătească o parte din datorii. Răposînd Gabrielle, Margareta acceptă să se dea la o parte.

„Singurul lucru legitim din toată căsătoria lor a fost divorţul”, va concluziona cu eleganţă Jean-Baptiste Matthieu, în lucrarea „Éloge historial“. De fapt, Tribunalul ecleziastic găseşte cu uşurinţă motive de nulitate. Acesta, prezidat anume de cardinalul Alexandru de Medicis, reţine în primul rînd o afinitate spirituală – naşul lui Henric IV fiind Henric II, tatăl Margaretei -, precum şi absenţa consimţămîntului – regina afirmînd că fusese constrînsă de mama sa, Caterina de Medicis, şi de fratele său, Carol IX. Ţinînd cont de caracterul bine cunoscut al personajelor, pentru a evita ridicolul, judecătorii bisericeşti renunţă să invoce motivul neconsumării mariajului! De altfel, Margot, care nu se abţinea niciodată să dezvăluie detalii, nu ezită să precizeze: „Eram amîndoi tineri în ziua nunţii noastre şi atît de înfierbîntaţi, încît ar fi fost absolut imposibil să ne abţinem”. Iar regele întăreşte: „Amîndoi tineri, şi cu temperamentul pe care-1 aveam, cum ar fi putut fi altfel?” Eternul Cuceritor va recunoaşte altcîndva: „Ea începuse să cunoască destul de bine bărbaţii înaintea căsătoriei şi oricine va fi convins uşor că nu a fost nevoie să fiu prea viguros în noaptea nunţii spre a izbîndi.”

În ciuda acestor confidenţe indecente, sentinţa de anulare nu miră pe nimeni. Astfel, vineri, 17 decembrie 1599, Biserica anunţă solemn că permite „Prea Creştinului Rege şi Serenisimei Regine să-şi pună din nou pirostriile”. După 12 zile, Margot devine „ducesă de Valois”, păstrîndu-şi totuşi titlul şi rangul de suverană, precum şi o rentă substanţială.

Regina Margot îşi va face din nou apariţia la Paris în timpul verii lui 1605, după o absenţă de un sfert de secol. Fantomă a unei domnii trecute şi chiar a unei dinastii trecute, prinţesa cu o istorie scandaloasă, trecută de 50 de ani, este acum o femeie bătrînă, obeză, cu faţa brăzdată de riduri, cu sînii lăsaţi, cu creştetul lipsit de păr, ascuns sub o perucă spălăcită. Dacă este să-1 credem pe Tallemant des Reaux, peruca era făcută din părul unor „bărbaţi blonzi din suita ei, pe care-i punea să se tundă din cînd în cînd”.

Henric IV a iertat-o, în sfîrşit, pe prima sa soţie – după ce ea avusese ideea minunată de a-şi lăsa averea moştenitorului tronului. Acum, ea le aduce Bourbonilor susţinerea familiei Valois. Pe 28 iulie, regele şi regina o primesc pe ducesa de Valois la Luvru. Eternul Cuceritor o întîmpină în mijlocul curţii, în timp ce Maria de Medicis, înconjurată de doamnele de onoare, o aşteaptă în capul scării principale din palat. Reţinută la început, regina de origine florentină va lega rapid o prietenie sinceră cu aceea care, ca fiică a Caterinei de Medicis îi este o verişoara îndepărtată.

Regina fără coroană se instalează la palatul arhiepiscopal Sens – care adăposteşte astăzi biblioteca Forney, din cartierul Marais. În ciuda vîrstei, apetitul ei sexual a rămas insaţiabil. Ecoul performanţelor sale şi tinereţea amanţilor ei stîrnesc zîmbete. Pe 5 aprilie 1606, unul dintre amanţi, Gabriel Dat de Saint-Julien, este ucis în caleaşca Margaretei, cu un glonţ în cap. Vinovatul este un oarecare Vermont, un tînăr atrăgător de 18 ani, „îndrăgostit şi gelos”, pe care Margot îl alungase din aşternutul ei cu puţin timp înainte. „Să fie omorît ticălosul!” ordonă regina, sufocîndu-se de mînie. Îşi ridică fustele şi îşi scoate jartiera, cerînd ca Vermont să fie sugrumat cu ea neîntîrziat! Va fi executat chiar a doua zi, în faţa porţii palatului Sens. Margareta priveşte spectacolul de la fereastră, după care leşină.

„Să stea liniştită, glumeşte Henric IV. O să-i găsim o duzină de grăjdari, toţi mai buni decît acesta!” Ultimii adoratori ai Margaretei vor fi Hector Regnault de Bajaumont şi tînărul Villars, poreclit „Regele Margot”, pe care protectoarea lui îl pune să se deghizeze în Henric III, pentru a-i aduce aminte de tinereţe. Ultima reprezentantă a familiei de Valois nu mai trăieşte decît în trecut. Tallemant des Reaux povesteşte că „purta în acea perioadă o centură lată, cu buzunare de jur împrejur, şi în fiecare dintre acestea punea cîte o cutiuţă cu inima unui amant decedat, pentru că avea grijă ca, la moartea lor, să le îmbălsămeze inima”. Şi încheie: „în afara nebuniei dragostei, era foarte rezonabilă.”

În 1607, extravaganta prinţesă îşi construieşte un palat somptuos, pe malul stîng al Senei, în faţa Luvrului, pe terenul liber de la Pre-aux-Clercs. Un lucru rar pentru acea epocă, palatul cuprinde o bibliotecă şi o sală de teatru. Din el se păstrează astăzi numai cîteva ruine, pe Rue de Seine, precum şi faţada capelei, în curtea Şcolii de Arte Frumoase.

Pînă la moartea sa, „bătrîna sfîntă de ipsos” nu se va dedica numai slujirii lui Venus. Construieşte o mînăstire şi o capelă lîngă palatul ei, unde să se roage călugări augustini. Împarte pomeni generoase săracilor din Paris. Mica sa curte, unde se amestecă desfrîul şi pioşenia, pare să reînvie decadenţa strălucitoare a epocii dinastiei de Valois. Întreţine în jurul ei un cenaclu de spirite alese şi de oameni de litere, printre care cîteva glorii literare recunoscute, ca Malherbe, Mathurin Régnier sau Théophile de Viau, dar şi viitori fondatori ai Academiei Franceze: Maynard, Racan sau Gombauld.

După asasinarea lui Henric IV, ea se duce la Reims, pe 17 octombrie 1610, la încoronarea lui Ludovic XIII, ca martoră a continuităţii capeţienilor. Se stinge în noaptea de 24 spre 25 martie 1615, la vîrsta de 62 ani. Dispariţia ei marchează, probabil, mai mult decît orice alt eveniment, sfîrşitul Renaşterii şi începutul Secolului cel Mare. Misoginul Richelieu îi va aduce un omagiu puţin obişnuit, spunînd: „Vorbea mai bine decît orice femeie din vremea ei şi scria cu mai multă eleganţă decît te-ai fi aşteptat, ţinînd cont de condiţia ei de reprezentantă a sexului slab.”

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.