Marile legende ale Europei în 7 destinaţii turistice de azi

Personaje şi fapte reale s-au amestecat, de-a lungul vremii, în conştiinţa oamenilor, cu creaturi mitice şi întîmplări miraculoase: aşa se nasc legendele. Evul Mediu european ne-a lăsat moştenire o mulţime de astfel de istorisiri, îmbinări – neverosimile, uneori, dar tulburătoare – de adevăr şi închipuire. Unui personaj care, poate, a existat în realitate – nu ştim cu precizie, dar aşa ne place să credem – tradiţia îi pune alături un însoţitor imaginar, uneori cu puteri magice – un vrăjitor, o spadă fermecată sau un animal fabulos – şi gata! Vraja s-a înfăptuit, imaginaţia umană e prinsă în plasa miracolului, iar incertitudinea devine parte din farmecul poveştii.

Filtrat prin sita vremii, prefăcut, prin repovestiri succesive, prin adăugiri pline de fantezie, în acord cu credinţele – naive, dar atât de intense – ale oamenilor acelor vremuri, corpul legendelor medievale europene se înfăţişează azi ca un răscolitor amestec de fantastic şi real. Ceea ce a rămas din ele, ca mărturie materială, sunt cîteva aşezări din lume, asociate cu personajele sau întîmplările legendei, despre care nu ştim sigur dacă au fost vreodată ori n-au fost niciodată, dar, decît să ne despărţim de moştenirea culturală ce ne-a modelat gîndirea, preferăm să credem că, totuşi, ceva-ceva, din tot ce se povesteşte, e adevărat…

Pădurea Broceliande, astăzi Paimpont

A fost odată, de mult, un rege vestit, care, născut în Britania, a apărat-o, cu sabia lui, de invazia saxonilor. Ani la rînd a luptat cu năvălitorii, ajutat de cei mai viteji cavaleri ai ţinutului, pe care i-a strîns în jurul lui, unindu-i într-un corp de elită, rămas în amintire sub numele de Cavalerii mesei Rotunde. Numele regelui era Arthur.

Deşi nu există dovezi indubitabile – care să mulţumească rigorile cercetării ştiinţifice – că regele Arthur ar fi existat în realitate, personajul e atît de bine instalat în cultura europeană, încît pur şi simplu, nu putem să renunţăm la el; aşa se facă că „toată lumea ştie” că regele Artur a fost un monarh celtic, născut în Cornwall şi care, la cumpăna secolelor al V-lea şi al VI-lea, a luptat împotriva saxonilor ce încercau să invadeze Britania.

Legendele arthuriene sînt un ansamblu de povestiri ţesute în jurul regelui Arthur şi al tovarăşilor săi, faimoşii Cavaleri ai Mesei Rotunde. Ele au devenit sursa de inspiraţie a nenumărate opere literare, de la poeme medievale pînă la balade romantice, care au contribuit, totodată, la răspîndirea cunoaşterii lor.

Miraculoasele întîmplări, cu săbii fermecate, lacuri vrăjite, insule nevăzute şi făpturi ce-şi schimbă înfăţişarea se petrec cu amestecul unor fiinţe capabile de fapte magice – vrăjitorul Merlin, zîna Morgan le Fay şi zîna Vivian. Iar multe dintre aceste fapte se petrec într-un loc anume consacrat magiei: pădurea Broceliande, codrul vrăjit.

Tradiţia identifică Broceliande cu o pădure încă existentă în zilele noastre: pădurea Paimpont, aflată în Bretania, pe coasta de nord-vest a Franţei. Întîmplările povestite în legendele arthuriene se petrec în acest spaţiu privilegiat al miturilor şi magiei celtice: Bretania şi Cornwall, două peninsule, aflate una în nord-vestul Franţei, cealaltă în sudul Angliei. Între ele există o distanţă de doar vreo 200 km, ce putea fi parcursă cu corăbiile în câteva zile, motiv pentru care a existat o migraţie de populaţii ce explică asemănările culturale dintre cele două regiuni, păstrătoare, pînă azi, ale amprentei celtice în cultura europeană.

Loc de pelerinaj pentru iubitorii legendelor celtice, pădurea a fost înzestrată cu cîteva atracţii – cu nume şi descrieri inspirate din legenda medievală, deşi unele dintre vestigii datează din preistorie – menite să amintească de mitul arthurian: există un Mormînt al lui Merlin, o Fîntînă Magică, o viroagă întortocheată numită Valea fără întoarcere, un lac numit Oglinda Zînelor, un Mormînt al Uriaşului (chipurile, un uriaş învins în luptă de Cavalerii mesei Rotunde, deşi e vorba despre un monument megalitic vechi de 5.000 de ani), o Casă a Zînei Viviane…

Se află aici şi cîţiva arbori măreţi, impresionanţi ca vîrstă şi dimensiuni, printre care un stejar bătrîn de 1.000 de ani, avînd circumferinţa trunchiului de 9 metri.

În 1990, locul a fost devastat de un incendiu: pădurea a ars timp de cinci zile, focul distrugînd 600 de hectare din suprafaţa ei. A fost o catastrofă la care, însă, francezii n-au rămas indiferenţi: din toate colţurile ţării au sosit donaţii care să ajute la curăţarea şi reîmpădurirea suprafeţei arse. Cu acest prilej, pădurea a căpătat o nouă atracţie şi o nouă legendă: Copacul de Aur. Artistul François Davin a creat acest monument – un trunchi de castan poleit cu foiţă de aur (simbolizînd nemurirea), înconjurat de cinci copaci negri, simbol al trecutului incendiu, dar şi al tuturor pădurilor distruse, din neglijenţă sau din lăcomie.

Tintagel Castle

Din nou, ecouri ale legendelor arthuriene: cu toate că regele Arthur este, cu mare probabilitate, un personaj fictiv şi nu există documente care să lege precis naşterea sa de acest castel, aşa vrea tradiţia, ca regele Artur să fi văzut lumina zilei în castelul Tintagel, din Cornwall, în sud-vestul Angliei. Informaţia provine dintr-o scriere medievală, „Istoria regilor Britaniei”, redactată de Geoffrey de Monmouth, în secolul al XII-lea. Această scriere, însă, spun cercetătorii, e departe de a fi o cronică fidelă adevărului istoric; ea amestecă informaţii reale cu altele culese din legendele care circulau la acea vreme, expresie a imaginarului medieval. Trecerea timpului a făcut ca distingerea a ceea ce e adevărat de ceea ce e închipuit din auzite să fie tot mai grea. De altfel, aura regelui legendar şi a cavalerismului medieval, cu tot ceea ce au ele poetic şi fascinant, se potriveau atât de bine cu înfăţişarea acestui castel aşezat la ţărm de mare, pe un promontoriu ce se înalţă din valurile Atlanticului, încît mulţi au preferat să lase lucrurile aşa. (Ba chiar, de-a lungul timpului, mulţi poeţi şi prozatori, prin scrierile lor, au întărit această legătură, precum literatul romantic Alfred Tennyson, în cele douăsprezece poeme în proză, ce alcătuiesc ciclul „Idilele regilor” şi care reiau, în secolul al XVIII-lea, vechile mituri ale lui Arthur şi ale cavalerilor săi.)

Azi sînt ale unui castel clădit abia în secolul al XIII-lea (începînd cu anul 1233), la porunca lui Richard, ducele de Cornwall, într-un fel de campanie de îmbunătăţire a imaginii: pentru a-şi spori popularitatea printre localnici, ducele s-a inspirat din „Istoria regilor Angliei” (unde scria că la Tintagel s-a născut regele Arthur) şi din tradiţia locală (care desemna locul drept reşedinţa istorică a regilor din Cornwall) şi a profitat de acestea pentru a-şi ridica aici un castel, stabilind astfel, peste timp, o conexiune între propria persoană şi personalitatea monarhului legendar.

Oricum ar fi, Tintagel a rămas, în memoria colectivă, locul naşterii regelui Arthur. Cei pasionaţi de poveşti medievale, de legende cu cavaleri viteji, domniţe şi vrăjitori, vin aici cu miile, ca să simtă ecourile acestor istorisiri de demult, ceea ce face din Castelul Tintagel una dintre cele mai vizitate atracţii turistice din Anglia.

Aachen – Aix-la-Chapelle

Cîndva, acum 1.200 de ani, oraşul Aix-la-Chapelle (azi numit Aachen şi aflat în Germania) avea o faimă imensă în Europa: era oraşul de reşedinţă al lui Carol cel Mare, capitală – la vremea aceea, adică în jurul anului 800 – a Imperiului Franc al carolingienilor şi, timp de 600 de ani, loc de încoronare a regilor germani.

Aachen-ul de azi e un oraş în bună măsură dedicat ştiinţei, ingineriei, noilor tehnologii în diverse domenii, un oraş universitar şi cultural modern. Dar rămăşiţe din gloria sa medievală încă mai strălucesc, ici-colo, iar pentru iubitorul de cultură medievală, încă mai are câteva puncte de interes. Din palatul construit sub domnia lui Charlemagne n-a mai rămas, e drept, decît Capela Palatină, parte a catedralei din Aachen (care are şi părţi adăugate mai tîrziu). Dar această capelă e un exemplu minunat de arhitectură medievală timpurie, aparţinînd stilului denumit de specialişti Renaştere Carolingiană.

Un lux opulent, menit să reflecte măreţia Imperiului Carolingian, caracterizează interiorul capelei; decorul, realizat cu belşug de materiale şi lucrături preţioase – marmură, bronz şi mozaic, tot ce putea oferi mai scump şi mai grandios arhitectura vremii – alcătuieşte un cadru demn de marele împărat al creştinătăţii apusene, al cărui tron se află în aceeaşi capelă.

De altfel, întreaga catedrală din Aachen, considerată cea mai veche catedrală din nordul Europei, este un monument impresionant, după cum e şi Primăria, un imens şi spectaculos edificiu medieval, datînd din secolul al XVI-lea, şi Grashaus, o clădire ridicată în 1267, care a servit drept cea dintîi primărie a oraşului şi căreia i se pregăteşte, începînd cu anul 2013, un destin măreţ: acela de a simboliza Europa într-un parcurs cultural care uneşte principalele locuri semnficative ale oraşului, evocînd marea sa importanţă politică, religioasă, ştiinţifică, din trecutul medieval pînă în prezent şi chiar aruncând un ochi în viitor.

Narbonne

E locul naşterii unuia dintre cel mai vestiţi eroi – imaginari – ai literaturii medievale: Guillaume d’Orange, personajul central al cîtorva epopei ce povestesc faptele de vitejie ale acestui războinic, ce a apărat sudul Franţei de invazia maură.

Narbonne e o aşezare străveche: înfiinţată de romani în Galia, în anul118 î.e.n., sub numele de Colonia Narbo Martius, a fost un orăşel înfloritor în perioada galo-romană, din care se păstrează vestigii precum porţiunea din Calea Domiţiană, primul drum roman construit în Galia şi unul dintre cele mai importante din Imperiul Roman, menit să lege Peninsula Italică de Peninsula Hispanică. De la romani, oraşul a trecut în mîna vizigoţilor, apoi – ca şi alte cîteva oraşe din sudul Franţei – în mîna musulmanilor (aici intervine, în poemele medievale numite chansons de geste, Guillaume d’Orange, fiu al lui Aymeri din Narbonne) fiind cucerit, sau recucerit, în cele din urmă, de franci.

Palatul Arhiepiscopilor, Podul Negustorilor, bazilica Saint-Paul şi catedrala Saint-Just-et-Saint-Pasteur reamintesc vremurile medievale, deşi un Ev Mediu mai recent decît timpul faptelor povestite în chansons de geste – acelea se petrec în vremea invaziei maure în sudul Franţei, în secolul VIII.

Catedrala din Narbonne, cu arhitectura sa gotică, a fost construită, în cea mai mare parte, în cursul secolului al XIII-le, dar pe locul unor construcţii mult mai vechi, ruinate în timp, cea mai veche dintre acestea fiind, probabil, o bazilică datînd din primele timpuri ale creştinismului în Europa apuseană – secolul al IV-lea. Însă, lucru curios, această catedrală, una dintre cele mai înalte din Franţa, este şi azi neterminată: construcţia a fost oprită în 1355, când Eduard al III-lea al Angliei, supranumit Prinţul Negru, a invadat oraşul, şi n-a mai fost reluată niciodată.

Vinland

Timp de decenii, s-a speculat asupra ideii că nu Columb ar fi fost cel dintâi european ajuns în America, ci că aceasta ar fi fost descoperită de navigatorii vikingi, cu o jumătate de mileniu înaintea lui Columb. Izvorul acestei îndrăzneţe teorii ar fi fost două poeme scandinave – saga – ce povestesc despre lungi călătorii pe ocean, spre soare-apune (la vest de Groenlanda, unde vikingii ajunseseră deja înainte de anul 1000), pînă la debarcarea pe un tărîm nou, numit Vinland.

Localizarea miticului Vinland a dat naştere multor dispute; au fost propuse diferite locuri din lume dar, în vremurile recente, s-a ajuns, în mare măsură, la un consens.

Astăzi, faptul că vikingii au ajuns în America în jurul anului 1000 e deja un fapt acceptat, iar mulţi cercetători sînt de acord că Vinland ar fi putut fi aşezat acolo, în America de Nord, mai precis pe coasta insulei canadiene Newfoundland, în jurul locului numit azi L’Anse aux Meadows.

În acest loc cu nume ciudat, arheologii au descoperit, în 1960, vestigiile unei aşezări locuite, pentru puţină vreme, de oameni veniţi din cealaltă parte a Atlanticului. Au fost găsite aici obiecte întru totul asemănătoare cu cele cunoscute din siturile arheologice vikinge din Scandinavia, dovedind că poemele legendare spuseseră adevărul – învăluit, fireşte, în multe straturi de amănunte fabuloase.

Situl arheologic L’Anse aux Meadows, inclus pe lista UNESCO a Patrimoniului Mondial, atrage azi vizitatorii printr-un muzeu „viu” în care oameni îmbrăcaţi în costume vikinge, după „moda” de acum un mileniu, înfăţişează vizitorilor crîmpeie din felul de viaţă al acelor temerari călători care au cutezat să înfrunte oceanul, făcîndu-şi un nou cămin, într-un loc necunoscut, şi au izbutit să reziste cîţiva ani asprimii naturii şi dorului de casă.

Vivar del Cid

Vivar (rebotezat Vivar del Cid, pentru a atrage asupra locului ceva din strălucirea aurei eroului medieval) e doar un sătuc din apropiere de Burgos, Spania. Dar e locul de naştere al uneia dintre cei mai îndrăgite personalităţi istorice şi personaje de legendă ale Spaniei: El Cid.

Spre deosebire de regele Arthur, Rodrigo Diaz de Vivar (1043? -1099), care avea să devină cunoscut, sub numele de El Cid Campeador, pentru lupta sa îndîrjită împotriva cuceritorilor arabi ai Spaniei, a fost un personaj real. Vasal al regilor castilieni Sancho al II-lea şi Alfonso al VI_lea, Ruy Diaz, cum mai e numit în cronicile şi poemele vremii, a recucerit pentru aceştia multe aşezări stăpînite de mauri, printre care Valencia, unul dintre cele mai frumoase oraşe arabe din Europa, în acţiunea – întinsă de-a lungul a aproape 8 veacuri – de recucerire de către regii hispanici creştini a posesiunilor arabe din peninsulă, aşa-numita Reconquista.

Vivar del Cid e locul de pornire într-un circuit turistic cultural numit Camino del Cid (Calea Cidului), ce poate fi parcurs cu maşina, cu bicicleta sau pe jos, ca un pelerinaj, şi care trece prin locuri asociate cu legenda eroului luptător; porneşte din nordul Spaniei, unde se găsesc Vivar del Cid şi Burgos, până în sud, la Valencia – oraşul a cărui cucerire a încoronat gloria cîştigată de Cid în anii săi de luptă.

Worms

Cîntecul Nibelungilor este un poem epic german, păstrat în mai multe manuscrise, redactat – probabil în jurul anului 1200 – de un poet anonim, din regiunea cursului superior al Dunării. Faptele povestite se inspiră, însă, din evocări mai vechi, păstrate în tradiţia orală şi datînd din secolele V şi VI e.n.

Worms, în acest oraş se petrece o mare parte din acţiunea tristei şi sîngeroasei poveşti medievale din Cîntecul Nibelungilor, o poveste încărcată de dragoste, ură, gelozie, invidie, rivalitate şi răzbunare. (E foarte tragică. La sfîrşit mor toţi, şi nu de moarte bună.)

Orăşel aşezat pe malul Rinului (avînd azi cca. 90.000 de locuitori), a fost înfiinţat de celţi, apoi cucerit şi fortificat de romani, în anul 14 î.e.n. Worms se bate cu oraşele Trier şi Koln pentru titlul de cel mai vechi oraş din Germania, şi, pînă în prezent, e singurul oraş german membru în Reţeaua celor mai vechi oraşe europene.

Mîndru de asocierea sa cu Cîntecul Nibelungilor, un măreţ monument al literaturii Evului Mediu şi al culturii Europei apusene, Worms a ştiut să valorifice această legătură, adaptînd-o în spirit modern: în faţa catedralei romanice, datînd din secolul al XII-lea, se desfăşoară anual un festival ce evocă timpurile pre-creştine şi aventurile burgunzilor din Cîntecul Nibelungilor, iar un Muzeu al Nibelungilor, deschis în 2001, cu instalaţii multimedia moderne, păstrează vie amintirea tragicei epopei şi a istoriei Evului Mediu germanic.

Sursa: Travel Descopera

 

 

Facebook Comments