Metaforele irosirii în versetele din Sfintele Scripturi şi în literatură

Metaforele irosirii în verstele din Sfintele Scripturi şi în literatură

În Sfînta Scriptură, atît în textele poetice din Vechiul Testament, cît şi în versetele din Noul Testament găsim această idee de irosire a cuvîntului, credinţei, a pierderii sensului divin din sufletul omului. În Pilda Semănătorului şi cea a Talanţilor, ambele prezente în toate Evangheliile sinoptice se observă, analizînd sistematic pe latura spirituală, modul în care cel chemat se preface în fiu al Împărăţiei şi totodată primejdiile care îl pîndesc şi tind să-l abată de la menirea sa. Aceste pilde ne explică şi latura umană, căci din cele trei înfăţişări ale omului, numai una singură îl deschide spre latura spirituală.

Iisus îl înfăţişează pe semănătorul ce a ieşit să semene, Fiul Tatălui, coborît printre oameni spre a le împărtăşi cuvîntul, după chiar tîlcuirea Lui, sămînţa înseamnă „cuvîntul Împărăţiei” (Matei 13, 19). Nu toate seminţele vor da însă rod, deoarece unele cad lîngă drum şi vor fi mîncate de păsări. Acestea – spune Domnul – preînchipuie pe omul care, aude cuvîntul, nu-l înţelege, şi atunci „vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui” (Luca 8, 12). Altele cad pe loc pietros şi încolţesc, dar la ivirea soarelui se usucă din cauza arşiţei, rădăcina lor este prea scurtă. Acestea îi reprezintă pe cei care aud cuvîntul şi îl primesc cu bucurie, dar cred o vreme şi apoi se leapădă. Alte seminţe ajung printre spini şi aceştia, crescînd, le vor înăbuşi. Este vorba aici, despre oamenii ce au griji prea multe materiale. Unele seminţe, vor cădea pe pămînt bun şi vor da rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci. Aceştia sînt cei care aud cuvîntul, îl înţeleg şi dedică mare parte din viaţa lor iubirii semenilor.

Cuvîntul este semănat în inimă, adică în acel centru metafizic din om care, după cum subliniază Evdokimov (Paul Nicolaevici Evdochimov, 1901-1970, teolog rus, în Iubirea nebună pentru Dumnezeu, Editura Anastasia) integrează toate facultăţile umane. Primirea acestuia nu implică deci numai un proces de ordin intelectual, ci o adeziune totală, care presupune o adîncă prefacere lăuntrică. Totuşi, înţelegerea, asimilarea lucidă a cuvîntului este o condiţie esenţială pentru ca acesta să încolţească în inimă. Şi aici se accentuează pregnant ideea de pierdere, de irosire, pentru că omul nu mai poate trăi conştient în a asimila limpede şi corect cuvîntul divin. Irosirea seminţei uneori se face conştient, alteori se face inconştient, omul trecînd prin cele două stări fără să ştie în ce perioadă a vieţii lui s-a întîmplat acest lucru.  În Pilda Talanţilor, sluga cu cinci talanţi i-a înmulţit şi a făcut zece, cel ce avea doi i-a înmulţit încă pe atît, iar cel ce a primit un talant l-a ascuns în pămînt, irosind astfel darul primit de la Dumnezeu. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune în această privinţă: „…cel ce a primit de la Dumnezeu darul ştiinţei spre folosul altora şi care nu se foloseşte de el, îl va pierde cu totul. Pe cînd cel ce-l împarte cu înţelepciune şi cu grijă, va face încă să crească acest dar, pe cînd celălalt îl astupă şi-l distruge prin lenea sa”.

Psalmistul David, prin duhul său davidic dezvăluie cu o ştiinţă deosebită a versificaţiei şi un fin rafinament, în unii din psalmi, aceeaşi idee de irosire a darurilor de credinţă. „Zis-a cel nebun în inima sa:/ Nu este Dumnezeu!/ Stricaţi au devenit/ şi urîţi s-au făcut în căile lor,/ nu-i nimeni care să facă binele,/ nu, nici măcar unul nu este./ Din cer s-a aplecat Domnul/ spre fiii oamenilor/ să vadă care este cineva care înţelege/ sau care-l urmează pe Dumnezeu” (Ps.13, 1-3). Explicaţia în sine este grăitoare, în nebunia lui, omul uită şi iroseşte inutil marea încredere pe care a sădit-o Dumnezeu în inima sa. Iar David evidenţiază într-un fel cît se poate de metaforic asta. Arta poetică ebraică este cu totul deosebită, paralelismul sintetic sau formal, în care cel de-al doilea stih preia ideea primului şi o transmite celor următoare, amplificînd-o, se ridică mult deasupra versificaţiei obişnuite; în acest fel cele două paralelisme (sinonimic şi antitetic) se întrepătrund. Poetul se decide în favoarea unei rime a gîndirii, şi nu a rimei silabice, el preferă ritmul prozodic în favoarea ritmului interior, ceea ce conferă poeziei psalmilor o notă modernă. Viziunea poetului despre depărtarea sufletului de la divin este înaltă, el încercînd în unii psalmi să arate, şi că sufletul poate conştientiza mai devreme sau mai tîrziu această irosire. „Devenit-am asemenea pelicanului pustiei,/ ajuns-am ca o bufniţă pe o casă dărăpănată; /în priveghiul meu sunt ca o vrăbiuţă/ singuratică pe acoperiş.” (Ps.101, 7-8).  Acest verset se interpretează ca metafora copacului în pustie, David evocă o singurătate care, totuşi e înzestrată cu suflare, dînd versurilor o tensiune poetică mai aparte. Singurătatea se resimte nu numai în spaţiu ci şi în timp, omul se îndepărtează de obîrşii şi repetă astfel izgonirea lui Adam din rai.

Metaforele irosirii le găsim accentuate în lirica lui Blaga, în poemul Risipei se dedă florarul şi a lui Arghezi,  Tîrziu de toamnă. La Blaga, expresia irosirii se subînţelege din prea plinul sufletelor celor doi îndrăgostiţi, „Ne-om aminti cîndva tîrziu/ de-această întîmplare simplă,/ de-această bancă unde stăm/ tîmplă fierbinte lîngă tîmplă”, pe cînd la Arghezi, eroul este într-un vid sufletesc, ca un suflet însingurat, parcul de asemenea cuprins de tristeţe bacoviană, „Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi,/ Învăluit în somnul funerar/ (…) /Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,/ Întunecat în adâncimi un lac e-ntins:/ Şi sângele, din vii şi din castani,/ Pe faţa ruginie a undelor s-a prins.” În celelalte două strofe ale poemului lui Blaga, îndrăgostiţii îşi risipesc cu bună ştiinţă dragostea, ei se armonizează cu natura, trăiesc acest prea plin al iubirii concrete, „Polenul cade peste noi,/ în preajmă galbene troiene”, iar la Arghezi eroul nu are parte de o iubire concretă, aici se accentuează şi mai mult tristeţea. „Tristeţea mea străvede printre arbori zarea,/ (…) /Spital de întristare de căinţă,/ În care-ţi plângi iubirea neîntâmplată/ Şi-ţi aminteşti cu dor, cu-o suferinţă/ Făptura neîntâlnită niciodată.” Negaţia totală din ultimul vers descoperă eroul ca pe un damnat la singurătate şi neîmplinit în iubire. Finalul celor două poezii au în comun tonul elegiac. La Blaga, visul cuplului merge dincolo de realitate şi se împleteşte într-o reverie construită între vis şi  realitatea, „Visând întrezărim prin doruri – /latente-n pulberi aurii –/ păduri ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi”, iar la Arghezi, eroul se iroseşte aşteptînd, murmurul parcului este parcă un prohod, „Pe când murmurul parcului se roagă…/ Se-nchide înserarea ca o carte/ Şi sufletul în foi, ca o zăloagă”.

Aşa cum scrie şi Pierre Teilhard de Chardin (filozof şi preot francez, 1881-1955), în Le Milieu Divin,„Bucurii, progrese, suferinţe, nenorociri, greşeli, opere, rugăciuni, frumuseţi, puteri ale Cerului, ale Pămîntului sau ale Infernului, toate se curbează sub trecerea undelor cereşti; şi fiecare cedează partea de energie pozitivă pe care o conţine natura sa pentru a concura la îmbogăţirea Mediului Divin. Acestea nu trebuie irosite, căci ceea ce dobîndeşti nu trebuie să iroseşti.”

 

Note: Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2001
Biblia comentată, Poezia Vechiului Testament, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R., 2000
Sfîntul Ioan Gură de Aur, Tîlcuire după Evanghelia de la Matei, tradusă din limba franceză de diaconul Gheorghe Băbuţ; Editată de Mănăstirea Portăriţa, 2003; pag. 621
Opere, Lucian Blaga, Editura Minerva, Bucureşti, 1974
Le Milieu Divin, Pierre Teilhard de Chardin, Editions du Seuil, 1957, France

Facebook Comments
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentShirakawa-gō
Articolul următorOmogoniada de Eugen Evu

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici