După 1950, Constantin Brâncuși, stabilit deja de mulți ani la Paris,
ieșea din ce în ce mai rar și pentru scurtă perioadă din casă,
suficient doar cât să-și ia cele strict necesare. Pașii încep să
trădeze nesiguranța trupului. Cade bolnav la pat și așteaptă marea
trecere.
„Trăiesc acum ca într-un deșert – singuratic, cu animalele (sculpturile) mele”.
Printre cei care l-au vizitat în ultimele luni de viață au fost și
compatrioți care-și amintesc: „…de-a latul laviței, proptit cu spatele
de perete, stătea un fel de Moș Crăciun: nemișcat, cu brațele de-a
lungul trupului, cu picioarele atârnând grele… Frumos, cu fața
îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe roșcovane.
Stătea într-o nemișcare totală. Era indiferent? Așa părea, dar ochii
îi umblau de colo-colo. Malițioși, iscoditori, mobili, ne priveau. Mai
mult, ne pipăiau parcă.
Deși grav bolnav, Brâncuși nu se abstractizase, nu se detașase de
viață. Ochii țineau legătura cu lumea.
Colomba Voronca (soția unui scriitor apropiat sculptorului) a
prezentat-o mai întâi pe Florica:
– Cine ești tu, fetițo?, s-a auzit glasul lui Brâncuși.
În locul Floricăi a răspuns Colomba.
– O pictoriță din România… și nu mai spui că mai are o calitate. Tatăl
ei, ca și dumneata e oltean.
– De unde?
– Din Balș.
Brâncuși a ciulit urechile.
– Pictoriță și olteancă, nu zău! Ia să-ți vedem măselele. Ești din
Oltenia că prea ai dinții frumoși.
Și a căzut pe gânduri.
– Oltenia… frumoase locuri, minunate locuri
Colomba a întrebat:
– Monsieur Brâncuși, nu ți-e dor de țară?
– Dor, dor…
Sculptorul o oftat și a început să murmure ușurel.
– „Cânta cucul lângă noi/ Și ne iubeam pe zăvoi/ Să fi murit amândoi”
De tavan erau suspendate două funii groase, cu noduri, de care
Brâncuși se prindea când voia să se ridice. I-am surprins intenția de
a le apuca și am sărit să-l ajut.
– Nu, nu!, a spus imperativ și s-a ridicat singur. S-a așezat din nou
pe laviță și mi-a adresat o rugăminte:
– Fii bun și te uită pe vatră că pusei niște mere la copt. Mai
întoarce-le că s-or fi copt.
Merele erau scrum.. I-am spus. A zâmbit și și-a trecut o mână prin barbă.
– Ce mere mai coceam în copilărie.
M-a rugat apoi să-i dau două albume de fotografii, primite din țară.
Am început să le răsfoim.
– Le privesc, le privesc cu mare drag. Le și visez, și când mă trezesc
mi-i dor, tare dor.
Era un semn al apropiatei sale plecări în eternitate, al reîntoarcerii
la locul copilăriei.
Peste 20 de ani, în 1976, poetul Eugen Jebeleanu își va aminti și el.
„…l-am regăsit la Paris, într-un fel de magazie, pe săracul, săracul
miliardar. El, care îmbogățise nu numai Patria mea, nu numai planeta
noastră, ci Universul întreg – într-o magazine… și nu-mi vorbea în
Esperanto (limbă inventată în 1887, frecvent utilizată de Brâncuși),
ci românește. Și era bătrân și era bolnav – dar cât era de vesel. Și
obrazul meu rușinat și pentru alții, s-a afundat în zăpezile curate
ale bărbii lui”.
Pe 16 martie, 1957, Brâncuși a spus: „Sunt în fața perdelei celei
negre, nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor”. Vocea îi era slabă,
dar clară. Pe patul de moarte i-a mărturisit episcopului care venise
să-l ajute la marea trecere: „Mor cu sufletul neîmpăcat ca voi putrezi
în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”. Știu că
mi-a sosit clipa cea de pe urmă. Da! Viața omului e scurtă dacă
privești înainte. Dar e o greșeală să faci asta. Timpul nu înseamnă
nimic – este nimic. Ceea ce ai făcut e important. Și aici – era prea
slăbit pentru a-și întoarce capul sau ridica mâna – aici e munca mea,
aici sunt animalele mele (anima=suflet în latină, deci era o metaforă
pentru însuflețirea pietrei). Le-ai văzut pe toate. Mai uită-te o dată
la ele. Le părăsesc acum”. Râde ușor. „Dar nu pot să le părăsesc
pentru că ele sunt eu. Mă vei vedea pe mine, pe Constantin Brâncuși
acolo. Îți voi vorbi chiar cu vocea mea. Îți vor spune gândurile,
sentimentele mele”.
Apoi închide ochii definitiv.
Marele oltean își dorise o înmormântare simplă, chiar fără sicriu,
căruia îi spunea „închisoarea de lemn”.
„De ce să nu zac întins direct pe pământ, fără pereții separatori ai
închisorii de lemn în care sunt puși, de obicei, morții”.
O duioasă rememorare a momentului a lăsat scriitorul Henri-Pierre
Roché. „Pe chipurile oamenilor plutea un regret viu, nu o tristețe
pasivă. Nu, n-a fost o înmormântare tristă, dimpotrivă. Brâncuși
considera tristețea o neghioabă, o știam cu toți: nu-i era teamă de
moarte. Muncise o viață întreagă credincios principiilor lui. De plâns
eram noi, nu el… La cimitirul Montparnasse, pe o vreme de primăvară
superbă, sentimentul acesta a devenit mai puternic. Fețele oamenilor
parcă grăiau: „Ce hâtru și poznaș era. Ce om minunat! Amintirea lui,
un izvor proaspăt pentru cei însetați”. Am trecut cu toții prin fața
mormântului deschis, aruncându-i deasupra, una câte una, florile albe
pe care o mână prietenească ni le întindea. Am aflat atunci că și-a
donat atelierul și operele poporului francez și tuturor popoarelor
lumii (comuniștii de la București refuzaseră orice contact cu
decadentul Brâncuși). A fost o înmormântare intimă, plină de cuviință
și duioșie, peste care plutea prezența sa invizibilă.”
Așa se sfârșea istoria unei impresionante existențe umane, pentru a
trece apoi în legendă și mit. O viață cu adevărat exemplară, demnă de
o nouă, modernă și minunată Odisee.
