„murind să înflorească celor muritori/ floarea’nvierii din grădinile de jos” – Învierea Mîntuitorului Hristos cea mai mare bucurie a creştinilor

Imnografia, şi prin cuvînt rimat dar şi prin muzică deschide sufletului o nouă simţire. Marii imnografi nu folosesc un limbaj comun scrierilor bisericeşti obişnuite ci o formă eshatologică de trezire duhovnicească, de bucurie. Sfîntul Grigorie de Nyssa spune „muzica este în firea omului, filozofia cea prin muzică este mai bună decît simpla filozofare despre lucrurile lumeşti”. Între muzică şi imnografie există o legătură indestructibilă. Toate formele poeziei imnografice (tropar, condac, canon), ca şi celelalte apărute ceva mai tîrziu (luminînde, voscresne, stihiri, slave) capătă o dublă importanţă cînd sînt însoţite de melodii potrivite, creatoare de emoţii religioase, în adevăratul sens al cuvîntului, dar mai ales de bucurii duhovniceşti şi de învăţături dogmatice profunde. Sfinţii părinţi, imnografii, scriitorii bisericeşti, poeţii dau o importanţă aparte în scrierile lor Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că Învierea celei de-a treia zi este cea mai mare bucurie a creştinilor, sărbătoarea sărbătorilor. Poezia religioasă în cultul ortodox îşi are rădăcinile în imnografia bizantină care este o adevărată enciclopedie teologică versificată sau o teologie popularizată sub forma imnelor. Prin această imnografie, dogma ortodoxă şi-a găsit cele mai frumoase formule de exprimare, în formele cultului ortodox. Sfîntul Ioan Gură de Aur scrie în predica la Înviere, „Cel care a venit după al treilea ceas /Să se bucure şi acela de marea Sărbătoare!”. Învierea Domnului este un eveniment central şi unic în istoria lumii, dar depăşind şi redefinind această istorie, actul în sine este cît se poate de real şi palpabil, realitatea acestuia fiind întărită şi de apariţiile Mîntuitorului după înviere. După evenimentele cutremurătoare ale răstignirii, morţii şi îngropării, ucenicii Săi se aflau într-o stare de lipsă a păcii şi de frică. Stăteau închişi de frica iudeilor, iar Iisus Hristos Cel Înviat „a venit şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă!… Şi, suflând asupra lor, le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt” (Ioan XX, 19, 22). De acum înainte întru nădejdea Învierii lui Hristos creştinii nu vor mai experimenta sentimentul de frică de moarte, de singurătate sau deznădejde, conştientizînd Pacea permanentă a Duhului Sfânt prin post şi rugăciune, dar şi Curajul mîntuitor al Învierii, căci ne socotim a fi „morţi păcatului (trupeşte), dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 11).

Unul dintre cei mai de seamă imnografi bizantini, Roman Melodul a compus şase imnuri, condace la Înviere, în care se observă măiestria asamblării versurilor cu muzica. Primind ajutor de la însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a dat să mănânce o foaie de hîrtie în vis, Roman a început să compună cântări bisericeşti (condace), din care s-au păstrat câteva până astăzi, în întregime. Limbajul imnografic al melodului urmează limbajul Sfintei Scripturi, structurile de paralelism şi chiasm sînt ancorate în limbajul apofatic al concretului. Imnograful reuşeşte să înfăţişeze realităţile divine în strînsă legătură cu firul real al istoriei. Viziunea poetică creştină a celor vizibile cu cele învizibile arată că poetul este înrădăcinat adînc în real, dar şi harul lucrează. Roman Melodul are originalitate atît în privinţa universului poetic ales cît şi a metrului folosit, scriptura integrîndu-se viu în spaţiul ecclesial. Imnurile despre învierea lui Hristos însumează numeroase expresii semantice, „ploaia cea binevoitoare”, „izvorul desfătării”, „vîna cea de-a pururi vie”, ele sunt folosite în special pentru a evidenţia forţa regenatoare a învierii Mîntuitorului Hristos care este văzut ca „lumina cea neapusă”, „raza cea luminoasă”, „raza cea neumbrită a luminii nemateriale”. În multe dintre imnele sale, Melodul foloseşte elemente siriace, el fiind născut în Siria. Poezia imnografică siriacă avea trei elemente importante, memra (predică ritmată fără acrostih şi refren asemănătoare condacului), madrasha (cu acrotih şi refren extrem de complicate) şi soghita (forma dialogică este liberă), toate aceste forme sînt regăsite în condacele lui Roman. El vede învierea Domnului ca pe o mare bucurie, de aceea foloseşte acest cuvînt la sfîrşitul strofelor din condac,”Zicînd femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă!”, „Nouă celor îndoliate, vrea să ne dea în dar cuvîntul: Bucuraţi-vă!”. Cuvîntul bucurie aici este tradus din greacă cu semnificaţia de bucurie înflăcărată, adică o bucurie plină de iubire necondiţionată faţă de Hristos. Melodul cîntă cu bucurie învierea, cîntă „Scoală-i pe toţi din somn,/ca să mă-ntîmpine cu toţii/ cu făclii aprinse/ Şi zi-le: Mirele sculatu-S-a din groapă”. Şi în canonul pascal al Sfîntului Ioan Damaschin găsim aceeaşi exprimare, un alai de nuntă. Canonul Învierii, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin şi care este cântat în glasul I bisericesc, cuprinde nouă cântări sau ode, fiecare odă având câte trei tropare, primul, numit irmos, care se repetă la sfârşitul fiecăreia dintre cele nouă cântări. Troparul cântării se adreseză tuturor fiilor Bisericii sub forma unei chemări la ospăţul sfânt al Învierii Domnului. Este strigătul şi anunţul Bisericii prin care este proclamată făţiş bucuria Învierii, prin care Hristos ne-a ridicat din amărăciunea morţii la viaţă şi de pe pământ la cer, arătându-ne prin aceasta că am primit, prin harul Învierii, înfierea şi posibilitatea de a redeveni fii ai împărăţiei cereşti a Preasfintei Treimi. „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că S-a sculat Hristos, Bucuria cea veşnică”.

În limbajul ambilor imnologi, Roman Melodul şi Sf. Ioan Damaschin este întrebuinţat procedeul personificării, prin care creaturile iraţionale devin însufleţite şi sunt mişcate de prezenţa lui Dumnezeu, la această sărbătoare a luminii participînd şi netrupeştile puteri, slujitoare ale iconomiei răscumpărări. Imnografia marelui praznic al Învierii Domnului este strălucitoare şi plină de adânci înţelesuri teologice şi duhovniceşti, precum şi de aluzii din scriptură. Ea constituie o adevărată exegeză a textului evanghelic şi reflectă totodată geniul marilor predicatori ai Veacului de aur.

Cîntările lui Roman Melodul sînt pătrunse de credinţa ardentă şi umilinţă profundă. Acest mare poet şi compozitor ne aminteşte de întreaga cultură creştină, născută din credinţă, din inima care l-a găsit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Din acest contact al inimii cu adevărul, care este iubire, se naşte cultura, întreaga cultură creştină măreaţă. Şi dacă credinţa continuă să trăiască, această moştenire culturală nu va muri, ci va continua sa fie vie si actuala.

Note

Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2001

Biblia comentată, Poezia Vechiului Testament, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R., 2000

Imne, Sfântul Roman Melodul, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007

Facebook Comments