Cu toții ne-am îndrăgostit măcar o dată în viață sau ne-am dorit să ne îndrăgostim. De ce? De unde această nevoie atât de puternică? Mai puternică decât noi, uneori.
În ierarhia trebuințelor, Maslow (psiholog umanist american) vorbește despre nevoia de iubire și apartenență, nevoia de prietenie, de familie și implicare într-o relație. Altfel spus, toată această goană după întâlnirea cu omul care sa ne stea alături, este o nevoie instinctivă ce se cere imperios satisfăcută. Avem nevoie să iubim și să fim iubiți.Încă de când ne naștem avem nevoie să fim doriți și primiți cu căldură. Avem nevoie de atenția celor din jur pentru a simți că suntem importanți.
Avem nevoie de celălalt în viața noastră, nu putem trăi totul de unii singuri. Avem nevoie de martori la viața noastră, de parcă în lipsa lor, orice bucurie, orice împlinire și-ar pierde din validitate. Până și oficializarea unirii destinului cu celălalt o dorim a se întâmpla în prezența a cât mai mulți martori pentru că suntem ființe dependente de socializare.
Platon relatează în “Banchetul” părerea lui Aristotel despre nevoia de celălalt, spunând că la început nu exista decât un singur sex, o ființă care era si bărbat și femeie deopotrivă. Această ființă avea două capete, patru brațe și patru picioare. Era o ființă puternică și foarte fericită. Tocmai de aceea a atras invidia zeilor care au cerut să fie despicată în două.
Așa au luat naștere două ființe deosebite, bărbatul și femeia. Încă de atunci, cei doi se caută dintr-o nevoie acerbă de a reface întregul. Acest mit explică într-o manieră de poveste nevoia noastră de a ne căuta, chiar și o viață, jumătatea pierdută.
Mai mult de atât, avem nevoie să perpetuăm specia iar pentru aceasta ne trebuie un partener, cu care să ne întemeiem o familie pentru a avea urmași, pentru a ne transmite genele mai departe și pentru a transforma în ceva palpabil și minunat iubirea ce-o simțim, în fructul acesteia.
Interesant este că nu ne îndrăgostim de oricine ci de o anumită persoana și aceasta pentru că, codul nostru genetic ne determină să fim atrași numai de anumite persoane.
Experiența de viață a fiecăruia își pune amprenta asupra personalității și lasă urme invizibile dar esențiale pentru alegerile pe care le vom face în viață. În mod inconștient ne vom simți atrași de acele persoane cu care împărtășim experiențe similar, interese, vise și idealuri comune, de acele persoane care se potrivesc stereotipului.
Pe de altă parte putem fi atrași și de cineva care să ne completeze experiențele trăite de noi, fie că acea persoană ne seamănă fie că este exact opusul nostru. Uneori ne îndrăgostim de cineva tocmai pentru că ne simțim atrași de diferențele dintre noi, tocmai pentru că este așa cum ne-am fi dorit să fi fost noi. Împreună cu acesta simțim că formăm un întreg aproape perfect.
Auzim de multe ori că atunci când ne îndrăgostim simțim fluturi în stomac și avem în permanență impresia că plutim. Cum se întâmplă acest lucru? Când iubim, creierul nostru eliberează dopamine, ceea ce ne dă acea senzație permanentă de euforie. Tocmai din acest motiv simțim nevoia în permanență sa ne aflăm cât mai des în prezența persoanei iubite. Persoană pe care de cele mai multe ori o împodobim cu toate calitățile pe care dorim sa le posede jumătatea noastră. O vedem conformă cu idealul ce-l așteptam.
Mai mult, iubirea pare a fi un drog. S-a observat că oamenii îndrăgostiți suferă modificări cerebrale similare modificărilor persoanelor care folosesc droguri.
Cercetătorii mai arată că starea de “îndrăgostire” nu poate dura mai mult de 12-17 luni, în caz contrar am risca autodistrugerea organismului. După această perioadă, îndrăgostirea se transformă în iubire, sentiment mult mai durabil.
Mulți caută să se îndrăgostească sperând că doar așa vor fi fericiți, doar așa se vor simți împliniți, însă acest fapt este departe de a fi adevărat. Fericirea este o chestiune care ține de fiecare în parte, este o responsabilitate și o datorie personală. Înainte de a ne îndrăgosti de celălalt este necesar să învățăm să ne iubim pe noi înșine, numai așa vom putea trăi fericirea supremă.
Căutând să justifici de ce ajungi să iubești, înțelegi că o iubire justificată nu este iubire. Garabet Ibrăileanu spune că iubirea pe care o poți explica și justifica, nu mai este iubire. Dacă poți răspunde în mod laborios sau nu la întrebarea “de ce te-ai îndrăgostit?”, înseamnă ca nu te-ai îndrăgostit deloc.
