O poveste trăită astăzi – Bătrânii ne învață bunătatea în toate formele ei.

Astăzi dimineață mă aflam într-un autobuz prin eternul și faimosul oraş Roma, undeva pe Via Nazionale. Un splendid început de zi. Pe geamurile autobuzului rulau imaginile unui oraș armonios, cu o arhitectură care îți inspiră inexplicabilă bucurie. În autobuz, împreună: elevi, adolescenți, oameni care merg la serviciu, bătrâni în drum spre nepoți sau spre doctor, ori spre pieţe sau magazine, ca să-și cumpere câte ceva proaspăt.

Admiram chipurilor oamenilor. Unii erau senini, alții erau veseli iar unii – mai puțini totuși – cu un aer preocupat. La un moment dat îmi atrage atenția un tânăr abia ieşit din vârsta copilăriei. Elegant, fiindcă și moda actuală poate oferi eleganță dacă ai gust,  aproape sigur se îndrepta spre școală. Ținea smartphone-ul în mâna stângă, trasă pe după bara de susținere lângă ușa din mijloc iar cu mâna dreaptă butona cu o viteză uluitoare mesaje pe touch screen și la fiecare zece secunde își reașeza una dintre căști care îi tot ieșea din ureche. Ritmul rap din acele căști ajungea până la mine, deși eram cam la trei metri distanță. Curbele, frânele bruște și repornirile autobuzului îl făcea pe tânăr să-și piardă echilibrul, pendula stânga-dreapta, aproape să cadă!

O bătrânică foarte simpatică și cochetă – să nu mai spuneți niciodată că vârsta a treia este urâtă – îl urmărea cu un surâs abia perceptibil. Ea ocupa un loc chiar pe bancheta din spatele adolescentului. Doamna avea mai mult ca sigur peste optzeci de ani. Ceea ce m-a impresionat la această scenă, banală de altfel, fiindcă o puteți observa astăzi, oriunde în lume, a fost faptul că doamna s-a ridicat și i-a oferit scaunul. Am crezut că face acest gest pentru că urma să coboare la următoarea stație. Ei bine, nu! Bătrânica se apropie de locul de la fereastra unde stăteam eu și, adresându-i-se unei alte persoane care stătea între noi – părea că se cunosc, dar ce contează dacă nu, pentru că aici oamenii comunică cu ușurință – îi spuse: ”mi-e milă de acești copii care-și riscă sănătatea cu telefoanele acestea, ați văzut, era să cadă, nu reușea să se țină de bară de dragul butonatului, să nu mai vorbim și de căștile astea din ziua de azi care par niște perfuzii”. Surâse cu bunăvoință și privi apoi pe geam orașul. Coborî împreună cu mine la capăt de linie. Și adolescentul coborî și acum se îndepărta pe trotuar, desigur, butonând mai departe telefonul, cu capul aplecat în jos, cu acele căști care îi tot cădeau din urechi…

Această poveste adevărată poate că nu are nicio morală. Zilele trecute, când am oferit locul unei doamne, probabil mai tânără decât mine, m-a refuzat spunând că o ofensez, nu este încă …”bătrână”!…

Tinerii sunt din ce în ce mai vulnerabili, obosesc repede, adesea nu se pot ține pe picioare și… slavă înțelepciunii bătrânilor care… cedează locul.

Facebook Comments