Oameni, animale, lucruri și… un elefant de un roz chiar unic

preferinte
Mărturisesc că îndrăgesc tot ce consider bun, frumos şi durabil. Le îndrăgesc fiindcă le consider pe toate creații de excepție care au menirea să ne facă mai buni, mai frumoși și mai… durabili!. Recunosc că uneori chiar fac pasiuni pentru anumite asemenea… entităţi (sic!).

De la un banal creion cu mină nici prea tare, nici prea moale și cu o nuanţă plăcută, la un pix din care pasta, de o culoare atractivă, curge (în sensul bun) cu o anumită fluiditate şi până la un stilou Mont Blanc, toate pot contribui la bucuria scrisului manual. De la o antică maşină de scris mecanică şi până la ultimul model de tastatură soft de laptop, toate pot contribui la bucuria de a tasta.

De la primii tenişi chiezesti, bascheţi albi şi pantofii negri cu şpiţ (de 210 lei!) şi până la încălţămintea Rockport, Skatchers sau Mephisto, am umblat pe un drum foarte lung şi plin de bucurii şi satisfacţii.

De la primul deodorant şi săpun Fa şi până la zecile parfumuri avute de-a lungul vieţii, toate m-au… „parfumat”!

De la prima uniformă şcolară, primul costum de tergal (verde!) şi până la costume sau sacouri de mărci foarte bune, inclusiv făcute de croitori faimoşi, la comandă specială, pe toate le-am apreciat şi uzat cu deosebită plăcere.

De la primul ceas mecanic rusesc şi până la actualul Seiko GPS Solar, Ediţie limitată, trecând printr-o întreagă colecţie de ceasuri (inclusiv pentru scufundări), toate mi-au spus mult mai mult decât ora exactă. Le-am îndrăgit.

De la primul difuzor de la radioficare, la radioul rusesc VEF Acord, la magnetofonul cehesc Tesla, trecând prin zeci de electronice mai mult sau mai puţin „high end” şi până la Gryphoane, Apogee Scintilla, Sony SCD1 şi alte nebunii de top, calea a fost lungă de multe zeci de ani şi presărată cu bucurii greu de povestit.

De la prima tricicletă, trotinetă, bicicletă (Favorit Special, de curse), prima motocicletă (Honda), prima barcă cu motor (pentru schi pe apă), prima maşină (VW „broască”, model ’66), şi prin toate zecile avute pe parcurs, toate m-au încântat.

De la şoricelul alb, avut ca pet în clasele primare (pe care uneori îl luam la şcoală, în buzunarul de la piept şi căruia îi plăcea să iasă să-mi stea pe umăr), la ariciul, broaştele ţestoase, şoimii, bufniţa, pisicile şi câinii pe care i-am avut, toate mi-au re-modelat şi întărit legătură cu lumea vie şi bucuria de a trăi.

De la planta firavă sădită în ghiveciul „experimental” de la ora de botanică, plantele, florile şi… până la cei câţiva „Colorado spruce” plantaţi de mâna mea, toate m-au încântat.

De la prietenii din fragedă pruncie, apoi din adolescenţă, de la prima iubire şi până la prima (şi ultima) căsătorie din viaţa mea, toate mi-au marcat existenţa… până în ultima clipă, toate şi toţi m-au bucurat (în ciuda dezamăgirilor… inerente).

Ce am reuşit să menţin însă, faţă de toate aceste „entităţi”, în general de calitate mult peste medie (deviza mea fiind că: „cel mai bun lucru din categoria sa specifică trebuie dobândit, în scopul de a fi… îmbunătăţit!”, numai aşa vei avea înţelegerea sa şi te vei bucura de el/ea din plin… pe termen cât mai lung), a fost echilibrul unei normalităţi… logice, auto-impuse, peste a carei rigori nu am trecut aproape niciodată. Nu am transformat admiraţia şi pasiunea mea faţă de anumite „entităţi” în fetiş, însoţit de puseuri de admiraţie isterică, indiferent de cât de dragi mi-au fost.

Amintesc aceasta fiindcă am cunoscut oameni care au acea tendinţă. Oameni a căror alegere (în materie de oameni, animale sau lucruri) trebuie afirmată obligatoriu, faţă de cât mai multă lume, ca fiind indiscutabila alegere perfectă şi supremă! Alegere faţă de care toate celelalte alegeri din domeniu îi sunt palide, dacă nu cumva chiar verzi de… invidie!
Oameni care, indiferent că e vorba de „ultima maşină” (auto sau de făcut capucino), „ultima prietenă sau… soţie”, „ultimul pet” (papagal, pisica, câine sau cal), ultima preferinţă de vacanţă/concediu, ultimul partid politic sau preşedinte admirat, nu sunt fericiţi până nu te-au strivit cu superioritatea alegerilor lor docte, UNICE, ne-galate si ne-regalabile (!) în domeniile în cauza.

Subiectul ales ca protagonist este un om excepţional, dar care are defectul exacerbării… obsesiilor fetişist compulsive.
Conversaţia tipică cu aceste persoane se desfăşoară cam după următorul şablon:

APEL TELEFONIC: „-Salut, John!…:” „-Salut X!…:” „Stai jos… să nu cazi!” „-Stau…;” „Nu o să ghiceşti cu ce tocmai… m-am pricopsit!” „Cu ce… dragule!? Ce ţi-ai mai luat,… că ştiam că deja ai de toate, la limita de sus a imaginaţiei!”. „Păi da, măi, dar… de mult mi-am dorit (deşi nu ţi-am spus niciodată)… un ELEFANT ROZ! Şi tocmai… mi/ne-am „tras” unul! Dar să vezi…” „Elefant roz!? WTF!? La ce dracu îţi va trebuia un elefant roz!?” „Păi… dacă e să fiu onest, nu ne trebuia dar… e atâta de FRUMOS! și INTELIGENT. Şi AFECTUOS! Şi… GINGAŞ!” „Da, gingaş… păi cum ar fi putut fi ALTFEL!? Dar, nu-i cam costisitoare, în bani şi timp… îngrijirea sa?” „Ba… cam e. Dar tu ştii că noi câştigăm bani mulţi, relativ uşor şi că mie îmi place să AM GRIJĂ DE LUCRURI. Nu-mi fac o problemă cu asta… în cel mai rău caz angajez un îngrijitor…” „Aha! Şi… zici că-i roz? De abia aştept să-l văd…” „ROZ, măi John! Da, roz de pică rău calul, nu roz spălăcit cum şi-au luat tâmpiţii aia de… Jones! Ăsta e de un roz bombon, de-ţi vine să-l lingi! Îţi vine să-l mănânci de drag… nu alta! Vezi tu, e chestie de pedigreu aici. Nici nu ştii câţi ani am căutat şi cu câte sacrificii…” „Bine dragule! Să-l stăpâniţi sănătoşi! Şi să dea Domnul să nu se… decoloreze cumva! Poate dai de băut! De abia aştept să-l văd” „Se poate, John? Dau, dom’le, dau…!”.

M-am asigurat în acel fel că-n următorii mulţi ani (elefanţii trăiesc mult, chiar şi ăi roz, nu-i aşa!?) m-am pricopsit (sic!), -vorba amicului X- cu nenumărate dialoguri axate pe tema elefantului roz, cu care el chiar s-a pricopsit…
Oh, „shoot”! Sub imperiul surprizei am uitat să-l întreb… cum îl cheamă! (poate că… „Pincky”?) Lipsit de maniere, deh!

PS. Norocul nostru că sunt relativ puţini cei cu idiosincrasii de acest gen. Contrar, hoardele de „elefanţi roz” ne-ar călca în picioare!
Şi dacă nu ele… atunci în mod sigur dialogurile avute cu pasionaţii de „elefanţi roz pur”, ne-ar veni de hac… Doamne păzeşte!

Disclaimer: orice asemănare dintre elefantul roz din povestirea de mai sus şi „elefantul roz” al prietenului meu Radu (sic!) este pur intâmplătoare!

Pentru conformitate al vostru John Stones / Toronto, Canada
Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici