”Oastea împietrită”

A fost odată un copil. Acum este om mare în toată firea şi îşi creşte la rândul lui proprii copiii. Când era mic, în satul în care trăia, erau mai mulţi copii ca oricând. Părea un sat numai al copiilor. Cu toţii credeau în Moş Crăciun – nu doar în decembrie – credeau în poveşti şi viaţa lor era plină de daruri şi de întâmplări frumoase.

Nu se jucau niciodată de-a războiul sau de-a hoţii şi vardiştii, ci preferau să imite fluturi, gâze, ierburi firave, păduri înflorite, iepuri şi … alte animale paşnice.

Într-o dimineaţă, de cum s-au mijit zorile, când zăpezile erau pe sfârşite, s-au trezit cu soldaţi care vorbeau neînţeles şi care aduseseră maşini hidoase ce aveau nişte ţevi, şi încă nişte fiare precum plugurile răsucite, împânzindu-le satul.

Unul dintre copii, care în jocuri se preschimba adesea doar în şoricel, fiind şi cel mai pitic, se apropie cu repeziciune de un uriaş care avea o ditamai ţeavă pe umăr, din care ieşea ceva urât, şi …scotea flăcări, şi un fum care mirosea a întuneric.

Piticul nostru  luă  un băţ, iar cu un briceag strunjea, strunjea, strunjea, stând chiar înaintea unuia dintre soldaţii aceia străini care îl privea nedumerit.

Termină de strunjit şi, imitând uriaşul care îndrepta ţeava în sus, ridică spre cer atât de ciudatul instrument astfel meşteşugit.

Era un fluier diferit de orice fluier, nemaivăzut.

Începu să cânte. Sunetele erau grave, puternice, asurzeau soldaţii care năvăliră să vadă cine face o aşa temută  … muzică…

Se adună întreg satul, adică toţi copiii.

Buimaci, ceilalţi prichindei nu înţelegeau de ce ,,şoricelul”, s-a aciuat tocmai în mijlocul intruşilor.

Cântecul învăluia împrejurimile vrăjindu-le, toate se întunecau, iar peste lucruri, peste case, peste grădini cobora un fel de pâclă vâscoasă de culoarea bazaltului. Oamenii, ba chiar şi animalele, din ce în ce mai iute erau învăluiţi şi îşi pierdeau vederea, apoi, rămâneau împietriţi.

Când era aproape să acopere totul împrejur  unui alt copil îi veni ideea să cânte şi el, să imite fluierul acela straniu, chiar dacă nu reuşea la fel de …înspăimântător.

Astfel, toţi copiii au prins curaj şi s-au alăturat piticului care imita la jocuri şoricelul şi care acum era cel mai curajos dintre ei.

Un cor neasemuit se iscă şi unul câte unul toţi soldaţii împietriră, iar lucrurile lor rele împietriseră şi ele, asta fiind o realitate. Astfel se făcură din piatră toţi soldaţii şi toate lucrurile lor.

Şi astăzi, dacă treceţi prin piaţa din mijlocul satului acela, veţi vedea   oastea împietrită…

Copiii au crescut mari şi nu au izbutit să acopere acele urme de bazalt din lucrurile bune. Au pus flori, au venit gâze noi, animale tinere, zăpezi şi… atâtea anotimpuri, dar pe ici pe colo încă răzbat bazaltice umbre.

Om mare – piticul din această poveste –  îşi învaţă acum copiii cum să cânte în faţa urgiilor vieţii, cum să prefacă în piatră prin vraja cântecului tainic al inimii curate pe oricine ar îndrăzni să tulbure traiul satului – acel sat cu obiceiurile lui fără jocuri rele – dar mai ales, în anii care au urmat, au dat cinste ori de câte ori un şoricel  era ales să fie imitat. Cinstirea consta în cântarea unui imn al şoriceilor, imn compus de singurul soldat străin scăpat cu viaţă atunci, pentru că era foarte tânăr, aproape copil, iar pâcla aceea care curgea din fluier şi din corul copiilor ştia să-i ocrotească pe cei curaţi la suflet.

Valeriu DG Barbu

Facebook Comments