Plămada fericirii din plânsul smereniei în imnul umilinţei al Sfântului Efrem Sirul

Sfântul Efrem Sirul, denumit şi „chitara Sfântului Duh” este văzut de sfinţii părinţi ai bisericii drept unul dintre cei mai străluciţi poeţi ai secolului IV. Opera lui lirică conţine 77 poeme nisibene în care descrie nenorocirile oraşului Nisibi (vechi oraş al Mesopotamiei actualul Nusaybin la graniţa cu Siria), în timpul războiului, 5 imnuri în cinstea lui Abraham de Kidun (sfânt părinte eremit, din acel secol), 24 de imnuri în cinstea lui Iulian Saba (tot un părinte eremit din acea perioadă), un imn despre preoţie şi deosebita lucrare poetică cu Cele şapte plânsuri, unul pentru fiecare zi a săptămânii rămasă poate cea mai deosebită lucrare a Sfântului Efrem.

În bisericile creştine, pe timpul postului mare se citesc din imnurile Sfântului Efrem, aceste plânsuri de umilinţă şi iertare de păcate. „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, robului Tău. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Se observă trecerea de la elementele negative la elementele pozitive, sufletul se eliberează şi urcă spre lumină, verbul a dărui face puntea de legătură între jos şi sus. Sfântul Efrem Sirul arată în câteva rânduri că nu există nicio vindecare de bolile duhovniceşti dacă ostenelile noastre personale nu sunt pe măsură. Aceste boli fac imposibilă încercarea de a ne întoarce spre noi înşine şi apoi spre Dumnezeu. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Cât de interesantă este această stare de spirit pe care şi-a însuşit-o Sfântul Efrem, în fiecare seară un plâns pentru pocăinţă şi descoperirea pe rând a tuturor patimilor care trag sufletul spre întuneric. „Mă asemăn prea bine negustorului trândav şi leneş, care în fiecare zi îşi păgubeşte agoniseala cu câştigul .” „N-am pus început bun pocăinţei sufletului. Sunt un rob al trândăviei. Cu însăşi voia mea şi cu multă osârdie slujesc vrăjmaşului.” În acest plâns de luni seara Sfântul se aseamănă cu un negustor trândav şi leneş iar patimile duhului trândăviei înrobesc sufletul. Se evidenţiază acea stare de pasivitate care încearcă să convingă întreaga fiinţă că schimbările nu sunt posibile.

Olivier Clement în lucrarea Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul scrie despre trândăvie că, Trândăvia” nu este „clinofilia” lui Oblomov, nici lenevirea din dimineţile noastre de vacanţă. Trândăvia înseamnă uitarea despre care asceţii spun că este „păcatul de căpetenie”. „Uitarea”, adicã neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitaţiei sau al inerţiei. Nici un alt criteriu, în afara utilităţii, rentabilităţii, a raportului calitate-preţ. Agitaţia interioarã şi exterioarã, pentru unii agenda prea plinã, în care orice moment ameninţă sã vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goalã, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca si a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine.”

Rodul trândăviei este grija de multe şi cuprinde starea de deznădejde cea mai periculoasă pentru suflet. Toţi Sfinţii Părinţi văd această stare ca una dintre cele mai de primejdie pentru suflet. Omul deznădăjduit nu mai vede nimic bun sau pozitiv, totul se reduce la negativism şi chiar pesimism. Sentimentele omului nu mai sunt reale, încadrate în spaţiul firesc al convieţuirii, ele sunt întunecate şi căderea este ireversibilă. Chiar dacă Sfântul în smerenia lui nu a atribuit unui tot general aceste plânsuri, el însuşi experimentându-le şi trăindu-le cu adevărat, învăţătura lor este nepreţuită pentru toţi oamenii care trec prin purificarea patimilor, a celor care conştientizează că sufletul lor este incapabil să mai vadă lumina care şi-o doreşte. Purificarea aceasta se face prin curăţire, „Curăţeşte-mă; Doamne, de tot păcatul mai înainte de sfârşit şi dăruieşte-mi, iubitorule de oameni, în toată viaţa aceasta care mi-a mai rămas, să izvorăsc lacrimi din inimă, spre curăţirea întinăciunii mele celei sufleteşti, ca să pot şterge încă de aici măcar puţine greşeli din datoriile mele multe…”(Plânsul de luni seara)        

Pr. Prof. Alexandru Schmemann în lucrarea Tâlcuire la Postul cel Mare vorbeşte despre curăţirea patimilor ”Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală — îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.”

Omul curat este şi smerit şi apoi răbdător. Cunoaşterea propriului sine nu mai este eronată ci curată, şi atunci sufletul se apropie de Dumnezeu căci numai un suflet curat poate fi aproape de Dumnezeu.

Dacă împărţim versurile imnului în strofe, observăm că fiecare pasaj ne dezvăluie o anumită stare. Ca şi la Psalmii lui David, sensul literar este fragmentat în putinţa sau neputinţa cititorului de a înţelege tonurile cele mai de jos, grave, din text. Versul nu exprimă bucurie, ci tristeţe. Lectura nu trimite la o explozie a sufletului în înalt, ci la umilinţa lui. Acest imn abundă în repetiţii, „Cum leagă mintea cu legături de nedezlegat/…când mă văd legat/…într-o clipită mă leagă/…să zdrobesc legăturile” sau „Iar cugetul meu mă mustră şi mă omoară în adâncul sufletului/…aşa mă mustră pururi, în adâncul sufletului” sau „Spre nădejdea de pocăinţă îmi este aşteptarea/…izvor de pocăinţă nu am aflat” (Plânsul de luni seara), ele nu fac decât să întărească şi mai mult faptul că unele lucruri trebuie schimbate, repetiţiile sunt curgerea firească a vorbirii exprimată în scris. Imnul nu este studiat, aşezat într-o anumită formă şi pe o anumită structură literară ci toate semnificaţiile duc spre scrierea liberă născută din gândul liber al autorului. El poate fi asemănat şi cu un cânt de jale îndreptat către Dumnezeu.

Sfântul Efrem Sirul face ca fiecare patimă să fie scoasă la iveală, totul iese afară, grăirea în deşert, neînfrânarea, necuviinţa, „ Plângeţi-mă, lucrători înfrânaţi, pe mine cel care sunt îndărătnic şi îndrăcit cu păcatele şi îndrăcit în dezmierdări”[…] „Plângeţi-mă cei smeriţi şi curaţi cu inima, pe mine, cel îngâmfat şi mândru şi necuviincios.” (Plânsul de marţi seara), osândirea fratelui, mândria, „Căci după ce am aflat cunoştinţa adevărului, m-am făcut răpitor, prigonitor, rău sfătuitor, aspru şi cu judecăţile asupra aproapelui aruncându-mă, nemilostiv către cei săraci, mânios, leneş, şi iubitor de haină strălucitoare. Şi încă şi acum mă aflu întru gânduri întinate, întru întărâtări întru iubitor de plăcere, întru slavă deşartă, întru mândrie, întru voirea cea rea, întru prigonire, întru mânie.”(Plânsul de miercuri seara)

Mândria este cea mai de jos stare a căderii în păcat, ea deschide calea spre egocentrism, omul iubindu-se pe sine mai mult decât pe Dumnezeu. Mulţi Sfinţi Părinţi ai bisericii văd mândria ca un izvor al răului, căci sub ea se ascunde firea demonică a omului.

Plânsurile rugăciuni ale Sfântului Efrem Sirul relevă cât de dificil este acest drum al însănătoşirii duhovniceşti prin scăparea de patimi, omul trebuie să fie restaurat, raţional, limpede şi să nu pună bariere între trup şi suflet, ambele pot crea un tot al desăvârşirii iar biruinţa să fie interpretată ca o revenire la funcţiile reale al templului lui Dumnezeu. Ascetismul creştin este o luptă pentru trup şi nu împotriva trupului, căci plăcerile sunt atribuite trupului dar trupul este creat de Dumnezeu şi văzut ca un templu sfânt.          Din acest motiv, întreaga fiinţă umană, suflet şi trup face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup.

Sfântul Efrem Sirul îşi plânge neputinţa, el nu poate face nimic singur, nu se poate curăţi, desăvârşi dacă nu îşi cere iertare, şi o face prin plâns. Lacrimile pot fi reale sau nu în acest context, plânsul putând veni din inimă. El spune că „ Fericit lucru, cu adevărat, este a nu păcătui, iar dacă vreunii vor păcătui, să nu deznădăjduiască, ci să plângă pentru cele în care au păcătuit, ca prin plâns, iarăşi, să dobândească fericirea.”

Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul sunt şapte biruinţe ale patimilor, şapte învăţături de fiecare zi a săptămânii, cuvinte de zidire ale sufletului, de despovărare şi înălţare spre dragostea lui Dumnezeu.

 

Note:

Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul, Ed. Bizantină, Bucureşti

Pr. Prof. Alexandru Schmemann, Tâlcuire la Postul cel Mare, Ed. Univers Enciclopedic    

Olivier Clement, Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia

Facebook Comments