Prezumția de iubire – slalom printre confuzii

Reluăm șirul subiectelor promise în zilele trecute. Când spunem prezumție ne gândim la vinovăție sau nevinovăție, nu-i așa?!

Prezumția de iubire pleacă de la alte senzații să le spunem colaterale, des ignorate. Șirul acestor editoriale, confesive cumva, au rolul să vă stârnească nostalgii dar și reflecții, fiindcă adesea prea ne lăsăm duși cu valul vremurilor și pierdem din vedere ceea ce avem deja, alergând după himere, după nevoie induse, nevoi de care nu avem nevoie.

Prezumția de iubire pornește din nevoia de a iubi și de a fi iubit. Din acel moment ni se pare că o simplă simpatie a noastră ori a altuia este chiar o îndrăgostire, că un mic gest tandru, făcut ca un joc sau amabilitate, ar însemna semnul clar al unei mari iubiri. Apoi, decepția!

Iubirea adevărată nu sfârșește și nici nu provoacă decepții, niciodată, fiindcă nu se vrea decât pe sine, împlinirea, arde sacrificial pentru celălalt, nu pentru cine iubește, ci pentru ce. Vanitatea este semnul amăgirii, cu cât suntem mai vanitoși (în presupusa noastră iubire), cu atât este clar o prezumție, un exercițiu mental  auto-impus. Poate de asta și repetăm mincinos acel te iubesc, pentru a ne convinge pe noi înșine mai întâi, apoi pe celălalt!… Nu are rost să (te) minți!… Decepția nu iartă.

Nu mai spunem câți confundă iubirea cu relația sexuală. A face dragoste înseamnă activitatea sexuală între cei dintre care cel puțin unul iubește cu adevărat, restul este sau nu compatibilitate sexuală, înțelegere la pat! O relație fizico-chimică și atât. O descărcare de secreții dar mai bine i se spune în popor …altcumva!

Nu poți face dragoste cu o prostituată decât dacă tu sau ea este îndrăgostit. Iar acasă, în relația conjugală sau în căsnicie, ,,datoria” la pat nu înseamnă că faci dragoste dacă niciunul din cei doi nu iubește.

Iubirea se manifestă în nenumărate feluri și niciuna nu implică sexul: iubesc unii oameni, locurile, ideile, conceptele, cărțile, munca mea, satul, orașul, ideea de țară, vietățile… dar nu am nicio pornire sexuală cu acești iubiți și iubite!…

Din păcate vă dau un enunț dureros: majoritatea oamenilor nu au cunoscut iubirea cea mare, perechea, nici măcar în suta de ani trăiți …sau au ignorat-o, căutând blestematul altceva. Absolut toți oamenii pot iubi, așa că nu este o chestiune de destin!

Dar majoritatea dintre aceștia, care au ocolit-o sau fost ocoliți, au trăit cu prezumția de iubire întreaga lor existență, simulând-o… parcurgând lungi șiruri de decepții… sau provocându-le!

prezumtivÎntorcându-mă la ceea ce spuneam la început, prea ne lăsăm duși cu valul vremurilor și pierdem din vedere ceea ce avem deja, alergând după himere, după nevoie induse, de care nu avem nevoie, aici ar trebui fiecare să ne facem ,,inventarul” începând cu o foaie pliată în două, pe o parte trecem ceea ce știm că avem de la noi înșine și pe cealaltă ceea ce avem de la alții iar mai jos ceea ce am fi vrut să avem dar și la ceea ce am dat cu piciorul… refuzând să avem!

Pun pariu că doar unul la un milion va trece pe lista lui chestiunile spirituale! Cu toții suntem afectați de verbul ,,a avea” suprapus peste cel al lui ,,a fi”.

Abia când ajungem spre capătul vieții ne dăm seama, nu toți, că adevărata avere nu este ceea ce am considerat noi întreaga viață ca fiind avere și, pentru care, am refuzat-o pe cea adevărată.

Adevărata avere, vor zice habotnicii, este frica de păcat, ținutul cât mai departe de lumea păcătoasă, mersul la biserică și ținutul posturilor!… Unii vor zice că este parcursul inițiatic spiritual împlinit. Înțelepțirea. Nicidecum ”ceea ce ai mâncat, ceea ce ai băut și ceea ce ai … ”

Dar chiar și la lucruri referindu-ne, avem destule pe care nu le mai ,,vedem” ni se par banale, deși sunt esențiale, și căutăm permanent acel extraordinar, acel altceva, noul nu din aspirația la progres, ci doar de dragul noului.

Tu cum stai cu lista? Eu nu mai am loc pe lista viselor rămase așa…! Vise trăite deja în anii mei mici.

Ajuns la acest moment, pentru a ieși din teoretizări care vă plictisesc, să reevoc segmente din anii mei mici.

Anii mei mici mi-au rămas mici și mă cam strâng de la o vreme… veți spune că sunt nostalgic după vremurile apuse ale lui Ceaușescu, ei bine, nu după acel individ și epoca lui, ci după anii mei mici… după prima mea tinerețe când eram lipsiți de multe produse occidentale dar eram fericiți fiindcă fericirea nu are treabă cu ”consumul”, cu shoping-ul, nu aveam tehnologiile de astăzi dar aveam câte altele care ne țineau aproape, împreună… astăzi sunt rețele de socializare dar noi aveam atunci însăși socializarea adevărată. Nu erau telefoane mobile dar ne căutam, chiar și ne găseam parcă întâmplător, deși nu, știam să nu purtăm ranchiună la nimic, o ceartă rămânea zilei trecute, nu o purtam în mâine.

Nu știu de ce am senzația că generațiile nostre chiar a avut parte de iubire. O am și astăzi vie în inima mea și nu m-a dezamăgit niciodată. Dar, să lăsăm pentru mâine acest subiect: Anii mei mici mi-au rămas mici și mă cam strâng de la o vreme…  – așadar, pe mâine!

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

vă rog adăugați un comentariu
introduceți numele aici